Îmi amintesc o poveste adevărată. S-a întâmplat ca doi criminali să găsească o comoară ascunsă într-un castel. De multe ori încercaseră alţii să intre în castel şi să o fure, şi fuseseră prinşi, dar aceşti criminali reuşiseră cumva. Comoara era mare, iar unul dintre ei s-a gândit că nu vrea să o împartă cu celălalt. O metodă ar fi fost să-l ucidă pe celălalt, dar astfel ar fi putut fi prins. Nu putea să-şi asume niciun risc, pentru că acum toată comoara era în mâinile lui.
S-a descurcat într-un fel foarte viclean. A dispărut şi a împrăştiat zvonul că a fost ucis, lăsând dovezi care arătau că prietenul său fusese ucigaşul. Prietenul său a fost prins cu toate dovezile: din revolverul sau lipseau două gloanţe, iar acesta avea amprentele lui. La locul faptei fusese lăsată o batistă cu numele său brodat pe ea… Nu putea să-şi dovedească nevinovăţia; nu avea cum – totul era împotriva lui, aşa că a primit pedeapsa cu moartea. Ştia că nu-şi omorâse prietenul; ştia că totul era o înscenare. Prietenul său nu era mort; era o farsă pentru a putea păstra toată comoară pentru el.
Dar omul a evadat din închisoare înainte de a fi executat. Şi doisprezece ani mai târziu, când a auzit că celălalt – care îşi schimbase identitatea, şi devenise un politician respectat – a murit, s-a prezentat autorităţilor. El a spus în faţa tribunalului – era acelaşi judecător – “Eu sunt cel pe care l-aţi condamnat la moarte acum doisprezece ani, dar am scăpat. Şi eram complet nevinovat, dar nu aveam nicio dovadă.”
De fapt, nevinovăţia nu are niciodată vreo dovadă. Dovezile sunt pentru crime sau împotriva crimelor, dar nevinovăţia nu are dovezi. El a spus, “Acum, cel din cauza căruia am fost acuzat de crimă, cu doisprezece ani în urmă, a murit – este acelaşi om. Deci nu aş fi putut să-l omor acum doisprezece ani.” El a mai spus, “Singura infracţiune pe care am săvârşit-o a fost să evadez din închisoare, dar puteţi să o numiţi infracţiune? Când condamni un om nevinovat la moarte, cine este criminalul – tu sau eu?”
Povestea are multe implicaţii. Omul a întrebat, “Dacă am fost condamnat la moarte şi nu aş fi scăpat, ci aş fi fost executat, care ar fi fost cazul acum? Dacă s-ar fi aflat că omul care crezuse că a fost ucis trăi, ai fi fost capabil să-mi dai viaţa înapoi? Dacă nu-mi poţi da viaţa înapoi, atunci ce drept ai să mi-o iei?”
Se povesteşte că judecătorul a demisionat, şi-a cerut iertare de la acel om şi a spus: “Poate că am comis multe crime în viaţa mea.”
Realitatea este că, peste tot în lume, dacă nu îţi dovedeşti nevinovăţia, eşti considerat vinovat. Aceasta este împotriva tuturor idealurilor omenirii, a democraţiei, libertăţii, respectului pentru individ; este împotriva a orice. Regula spune că, până nu ţi se dovedeşte vinovăţia, eşti nevinovat – aceasta se pune în cuvinte – dar în realitate situaţia este exact invers.
Sursă: Compasiunea, supremă înflorire a iubirii/OSHO.- Bucureşti: Pro Editura şi Tipografie, 2006, pp. 101-102.