Poate că abilitatea de a suporta durerea e cea mai importantă facultate a minţii noastre. Gândirea clasică ne învaţă despre cele patru uşi ale minţii, prin care fiecare trece conform nevoilor lor.
Prima e uşa somnului. Somnul ne este liman din calea lumii şi a durerii pe care ea o aduce. Somnul înseamnă trecerea timpului, care ne îndepărtează de ceea ce ne-a făcut să suferim. Când cineva e rănit, îşi va pierde adeseori cunoştinţă. De asemenea, când cineva aude veşti îngrozitoare se întâmplă să ameţească sau să leşine. Aceasta e felul minţii de a se proteja de durere trecând primul prag.
A doua e uşa uitării. Unele răni sunt prea adânci să se vindece sau prea adânci să se vindece repede. Pe deasupra, multe amintiri sunt pur şi simplu prea dureroase sau nu se pot lecui. Zicală “timpul le vindecă pe toate” e mincinoasă. Timpul vindecă aproape toate rănile. Celelalte sunt ascunse îndărătul acestei uşi.
Cea de-a treia uşă e nebunia. Uneori se întâmplă că mintea primeşte o lovitură atât de oribilă încât se ascunde în dementa. Deşi asta nu pare un lucru benefic, uneori este. Uneori, realitatea înseamnă numai durere, iar pentru a scăpa de durere mintea trebuie să lase realitatea în urmă.
Ultima, e uşa morţii. Ultimul mijloc de scăpare. Nimic nu mai poate să ne facă rău după ce murim, sau cel puţin aşa ni s-a spus.
Sursă: Cronicile Ucigaşului-de-regi. Vol. 1: Numele vântului/ROTHFUSS, Patrick. – Bucureşti: RAO, 2013, p. 165.