Un om care a fost condamnat la moarte se aruncă implorând îndurare la picioarele hakimului, cel mai înalt judecător. Dar acesta nu dădu crezare cuvintelor lui şi nu găsi martori pentru nevinovăţia lui. Hakimul era imuabil ca Justiţia însăşi.
Când toate rugăminţile omului se dovediră în zadar, el ceru să i se îndeplinească dorinţa de pe urmă. E uşor, se gândi judecătorul, să arăţi o ultimă îngăduinţa cuiva care stă în faţa morţii. Şi, oricum, milă este cea mai bună cale de a-ţi lua o piatră de pe inimă pentru un act de dreptate care – cum se ştie toată lumea – poate să iasă prost. “Care este dorinţa ta” întreabă judecătorul. “Stăpâne, singura mea dorinţă este să fiu lăsat să spun rugăciunea din două părţi (Dorekaat).” Hakimul făcu un gest de generozitate şi îi acceptă dorinţa.
Dar omul se uită numai la judecător cu ochi temător. Niciun cuvânt nu ieşea de pe buzele sale. Judecătorul îşi pierdu răbdarea şi întrebă răstit: “De ce nu spui rugăciunea?” “Stăpâne, răspunse omul, nu mă simt în siguranţă. Cine îmi poate garanta că sabia groaznică a călăului nu-mi va reteza capul înainte să-mi termin rugăciunea?” “Bine, răspunse judecătorul, întorcându-se spre oamenii care erau de faţă. “Jur pe Allah şip e profeţi că nu ţi se va întâmpla nimic câtă vreme nu ţi-ai terminat rugăciunea.”
Omul căzu în genunchi, îşi înclină capul către Răsărit şi începu rugăciunea. După prima parte, se sălta brusc şi nu mai continua să se roage. “Ce înseamnă asta?” întreba furios judecătorul. “Vrei să simţi deja sabia dreptăţii pe gâtul tău?” Stăpâne, ai jurat în faţa lui Allah că voi putea să îmi rostesc rugăciunea din două părţi înainte de execuţie. Am terminat prima parte, dar tocmai m-am decis să aştept să spun cea de-a doua parte peste douăzeci şi cinci de ani.”
Sursă: Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie/PESESCHKIAN, Nossrat. – Bucureşti: Editura Trei, 2017, p. 27.