… există două feluri de politică. Cea folosită pentru popor, politicienii pe care i-am ales prefăcându-ne că guvernează, sub privirile atente ale camerelor şi reporterilor. Şi cealaltă, pasivă, cea care guvernează cu adevărat întotdeauna, dar care nu lasă urme în arhivele istorice, nu aprobă legi, deşi le creează şi le promulga. Şi oamenii aceştia predomină, făcând jocurile pe tabla mondială, dispunând de piese în funcţie de obiectivele lor. Apoi lăsă locul altcuiva, succesorilor lor, dar nu înainte de a se asigura că lasă omul potrivit pentru a controla jocul, cu aceleaşi obiective, credinţe şi idealuri.
Procesul se poate compara uşor cu cel al unui film. Actorii sunt cei care strălucesc în faţa publicului, care îl fac să râdă şi să plângă, să viseze, dar creierul care realizează toate acestea este în spate, manevrând camera, administrând banii, scriind şi rescriind scenariul, editând imaginile filmate. La sfârşit publicul vede doar rezultatul întregii munci, partea pe care şefii permit să o arate. Nimic mai mult. Poate există un scenariu mai bun, unghiuri de filmare mai interesante, modalităţi inteligente de a economisi bani, scene filmate care nu au fost incluse în produsul final, dar totul va rămâne necunoscut pentru că cei care au ultimul cuvânt au hotărât astfel.
Sursă: Ultimul papă/ROCHA, Luis Miguel. – Bucureşti: Tritonic, 2009, pp. 238-239.