O mănăstire trecea printr-o perioadă grea. Făcuse cândva parte dintr-un mare ordin care, în urma persecuţiilor religioase din secolele XVII-lea şi al XVIII-lea, îşi pierduse toate mănăstirile. Ordinul era atât de decimat, încât nu mai rămăseseră decât cinci călugări în mănăstirea-mamă: abatele şi alţi patru, toţi trecuţi de 70 de ani. Era limpede că ordinul era pe moarte.
În adâncul pădurilor care înconjurau mănăstirea, se afla o colibă mică, pe care rabinul din oraşul învecinat o folosea câteodată ca refugiu pentru meditaţie. Într-o zi, abatele s-a gândit să meargă în vizită la colibă, să vadă dacă rabinul nu îi putea da vreun sfat cu ajutorul căruia să salveze mănăstirea. Rabinul îi ură bun-venit abatelui, căinându-l.
– Ştiu cum e, zise el, oamenii nu mai au nimic sfânt. Nici la sinagogă nu mai vine aproape nimeni.
Astfel, bătrânul rabin şi bătrânul abate au plâns unul pe umărul celuilalt, au citit pasaje din Tora şi au vorbit pe îndelete despre sfintele taine.
A venit vremea ca abatele să plece. S-au îmbrăţişat.
– A fost o mare bucurie să te văd, a zis abatele, dar nu mi-am împlinit rostul venirii mele. Nu ai oare niciun sfat intru salvarea mănăstirii?
– Nu, îmi pare rău, a zis rabinul. Nu am nici un sfat de oferit. Tot ce pot să spun e că Mesia se afla printre voi.
Când ceilalţi călugări au auzit vorbele rabinului, s-au întrebat care putea fi semnificaţia acestora.
“Mesia e unul dintre noi? Unul dintre noi, cei de aici, de la mănăstire? Să se fi referit oare la abate? Desigur, abatele trebuie să fie acela, este conducătorul nostru de atâta vreme. Pe de altă parte, se poate să se fi referit la fratele Thomas, care este cu siguranţă un om sfânt. Să fi vrut oare să zică fratele Elrod, care este atât de arţăgos? Dar Elrod este şi foarte înţelept. Fratele Phillip – prea e moale. Dar, că prin minune, e tot timpul pe aproape când ai nevoie de el. Cu siguranţă nu s-a referit la mine – dar dacă ar fi să presupunem că la mine s-a referit? O, Doamne, nu eu! Nu sunt atât de vrednic de Tine, nu?”
Tot gândindu-se aşa, bătrânii călugări au început să se trateze între ei cu deosebit respect, în eventualitatea puţin probabilă în care unul dintre ei ar fi fost Mesia. Şi, în eventualitatea şi mai puţin probabilă că ei înşişi erau Mesia, au început să se trateze pe sine cu deosebit respect.
Întrucât pădurea din jur era frumoasă, oamenii veneau câteodată să viziteze mănăstirea, să stea la un picnic sau să se plimbe pe bătrânele alei dintre care cele mai multe duceau către capela ruinată. Puteau simţi aura de extraordinar respect care îi învăluia pe cei cinci călugări şi umplea atmosfera din jur. Au început să vină mai des, aducându-şi prietenii, care şi-au adus la rândul lor alţi prieteni. Unii dintre tinerii aflaţi în vizită au intrat în vorbă cu călugării. După o vreme, unul dintre aceştia a întrebat dacă se putea alătura ordinului. Apoi altul şi altul. În câţiva ani, mănăstirea a devenit din nou un ordin înfloritor şi – mulţumită rabinului – o autentică şi vibrantă comunitate de lumină şi iubire pentru întreg ţinut.
Sursă: Arta posibilului/ZANDER, Rosamund Stone; ZANDER, Benjamin. – Bucureşti: Publica, 2012, pp. 71-73.