Era odată un bătrân care nu învăţase niciodată să trăiască şi de aceea Dumnezeu nu îl lăsă la cele veşnice… Moşneagul nu avea speranţe, nici nelinişti, nu ştia nici să plângă, nici să râdă. Nimic din ce se întâmplă în lume nu-l îndurera, nici nu-l miră. Îşi petrecea zilele lenevind pe pragul cabanei sale, fără să arunce o privire măcar către cer.
Unii trecători îi mai puneau întrebări. Era atât de nins de ani, că lumea îl credea foarte înţelept şi încercă să se îmbogăţească din experienţa sa de sute de ani. “Ce trebuie să facem pentru a fi fericiţi?”, întrebau ei. “Fericirea e o născocire a proştilor”, răspundea bătrânul.
Treceau pe acolo şi oameni cu suflet nobil, doritori să fie de folos aproapelui: “În ce fel ne putem sacrifica pentru a-i ajuta pe fraţii noştrii?”. “Cel care se sacrifică pentru omenire e un nebun”, spunea moşul cu un rânjet sinistru. “Cum ne putem îndruma copiii pe calea cea bună?”, îl întrebau părinţii. “Copiii sunt nişte şerpi. Nu te poţi aştepta de la ei decât la muşcături veninoase””, replică bătrânul.
La bătrânul pe care toţi îl credeau înţelept veneau şi artiştii, şi poeţii. “Învaţă-ne să ne exprimăm sentimentele pe care le avem în suflet”, îl întrebau ei. “Aţi face mai bine să tăceţi”, mormăia bătrânul.
Încet, încet, ideile sale rele şi triste începură să influenţeze lumea. Din colţul său posomorât, unde nu creşteau flori şi păsări nu cântau, Pesimism (căci acesta era numele bătrânului cel înrăit) şulfa un vânt îngheţat peste bunătate, peste iubire, peste generozitate care, atinse de acea suflare de moarte, se ofileau şi dispăreau. Toate acestea nu-i plăceau deloc Domnului, care hotărî să schimbe ceva. Astfel, chema un copil şi-i spuse: “Du-te şi dă-i un sărut acelui bătrân”. Copilul ascultă. Cuprinse cu braţele sale gingaşe şi grăsuţe gâtul bătrânului şi-i dădu un sărut umed şi zgomotos pe faţa sa zbârcită.
Pentru prima oară, bătrânul se miră. Ochii săi tulburi se înseninară dintr-o dată. Căci nimeni nu-l mai sărutase până atunci. Astfel deschise ochii spre viaţă, iar apoi muri zâmbind.
Uneori ajunge un sărut. Un “Te iubesc”, chiar şi doar şoptit. Un “Mulţumesc.” O apreciere sinceră. Este atât de uşor să faci fericit pe cineva. Atunci, de ce nu o facem?
Sursă: Taifasuri, 2008.