O poveste adevărată… ca şi cum ar exista şi povesti neadevărate sau mai puţin adevărate… De fapt, adevărul despre sufletele noastre se rosteşte pe sine în foarte multe feluri şi toate devin povesti mai devreme sau mai târziu.
Se spune că în Nurnberg trăiau doi prieteni cum nu se mai văzuse – mai ales în timpurile acelea întunecate de la sfârşitul secolului al XV-lea. Pe vremea aceea, când spiritul uman dădea semne că vrea să se rupă cu orice preţ de habotnicia impusă de o biserică menită mai mult să dezbine decât să unească, prietenia era o formă prin care sufletele asemenea se susţineau întru desăvârşire. Cei doi prieteni aveau amândoi 16 ani şi amândoi primiseră un har deosebit de la Dumnezeu: harul de a surprinde prin taina desenului atât viaţa, cât şi moartea, atât văzutul, cât şi nevăzutul. Tinerii erau dornici să înveţe şi să se împlinească în artă. Visau cu ardoare să ajungă chiar ca idolul lor, Leonardo DaVinci, şi pentru asta erau gata să facă totul. Dar visul lor era departe de a se putea împlini cu uşurinţă, căci erau tare săraci – pe cât de mare le era harul, pe atât de mici le erau avuţiile pământeşti. Într-o seară, pe când erau amândoi în atelierul pe care îl împărţeau frăţeşte, unul din ei spuse, privind la două gravuri abia terminate.
– Frate, noi trebuie să mai învăţăm. Gravura pe care am făcut-o eu acum nu este perfectă, mai am multe de adăugat talentului meu. Gravura ta, în schimb, este mult mai aproape de perfecţiune. Talentul tău este copt, aşa că mi-a venit o idee. Eu voi munci şi voi accepta orice comandă, voi face mobila, voi sculpta pietre funerare, voi picta portrete… orice. Aşa voi strânge banii necesari ca tu să mergi la şcoală în Italia pentru a-ţi desăvârşi arta. Apoi te vei întoarce şi mă vei ajuta şi pe mine să merg la şcoală.
– Dar nu pot să încuviinţez aşa ceva, zise celălalt. Nu ne-am despărţit niciodată până acum şi a fost bine. De ce vrei acum să facem asta? Amândoi avem talent şi amândoi avem dorinţa aprigă de a merge la şcoală. Sacrificiul tău mă onorează şi mă face să îţi cer să mergi tu primul la şcoală.
– Nu, Albrecht, vei merge tu primul, fiindcă eşti mai talentat şi vei avea nevoie de mai puţin timp pentru a-ţi însuşi noile cunoştinţe. Eu am foarte multe de învăţat, iar tu ai munci o viaţă până aş termina eu şcoala. Aşa că voi munci eu, până când tu vei fi cunoscut. Aşa e mai uşor pentru amândoi. Tânărul pe nume Albrecht a fost copleşit de nobleţea gestului prietenului său, mai ales că ştia că talentul amândurora era egal. Aşa că a a acceptat plin de recunoştinţa şi a plecat la şcoală.
Preţul studiilor lui a fost însa foarte mare. Prietenul lui a acceptat muncile cele mai de jos pentru a strânge banii de care Albrecht avea nevoie la şcoală. Timpul a trecut şi, după şapte ani de munca grea şi de o parte şi de alta, Albrecht se întoarse la prietenul lui cu foarte mulţi bani şi cu dorinţa sinceră de a-l ajuta să meargă la şcoală, ca să aibă şi el o viaţă împlinita şi îmbelşugată. Era seara când s-a întors. S-a apropiat de casa cea sărăcăcioasă şi mai întâi privi pe fereastră, ca să vadă cum mai arata prietenul lui. Acesta se ruga în genunchi în faţa unei lumânări ieftine. Îngenunchease pe podeaua rece şi rostea rugăciune după rugăciune, cu glas cald. La lumină tremurânda a lumânării, Albrecht văzu mâinile prietenului său şi înmărmuri. Erau două mâini noduroase, muncite, scrise cu multe răni şi lovituri, mâini de apostol întru ale desăvârşirii aproapelui. Îşi dădu seama cu nemăsurata tristeţe ca prietenul lui nu mai putea merge la şcoală cu mâinile acelea jertfite, că nu va mai putea ţine penelul cu fineţea necesară unor tablouri, şi nici instrumentele de gravura nu vor mai putea fi mânuite cu uşurinţă, căci mâinile tremurau în rugăciune de atâţia ani de muncă… Aştepta până ce prietenul lui îşi termina rugăciunea şi bătu la uşă. Uşa se deschise larg, iar prietenul lui se bucura peste măsură de revedere.
– Acum vei merge tu la şcoală, zise Albrecht, şi vei duce o viaţă fără griji. Este rândul tău. Prietenul lui nu zise nimic, doar îşi privi în linişte mâinile muncite.
– Dragul meu, mâinile acestea nu mai pot ţine penelul, dar te pot îmbrăţişa cu bucurie. Îţi mulţumesc că te-ai întors şi, mai ales, că ai devenit cel care eşti acum. Eu nu mai pot merge la şcoală. Însa sunt mulţumit, fiindcă mi-am găsit rostul în fiecare lucru ce mi-a ieşit din mâini cu voia lui Dumnezeu. Albrecht îi ceru încuviinţarea prietenului său de a-i desena mâinile aşa cum le văzuse în rugăciune. Aşa s-au născut „Mâinile de apostol” de Albrecht Durer.
Fie să găseşti mereu în jurul tău prieteni! Fie ca orice gest făcut pentru ei să fie însoţit de gândul că uneori pentru că unii să se desăvârşească, alţii trebuie să se jertfească – jertfa însoţită de rugăciune e binecuvântata şi aduce bucurie. Iar amintindu-ţi de mâinile muncite împreunate în rugăciune, fie să poţi primi smerit gesturile de iubire pe care prietenii tăi le fac pentru tine!
Autor necunoscut
Sursă: http://seductiatrupului.ro/povestiri…-cu-talc/mainile-de-apostol.htm
Povestea „Mâinilor în rugăciune”
Desenul în peniţă şi cerneală „Mâini în rugăciune” al lui Albrecht Dürer, datând din anul 1508, este una din cele mai populare imagini religioase din zilele noastre, asociată mai ales în occident cu lucrările funerare. La origine, această operă de artă a fost doar un studiu al mâinilor unui apostol ce au apărut mai târziu într-un altar pictat pentru o biserică din Frankfurt.
Acest desen a fost legat în timp de o fermecătoare poveste despre destinul lui Albrecht Dürer ce s-a dovedit în cele din urmă fi doar o poveste. „Mâinile în rugăciune” reprezintă, dincolo de legendă, o operă plastică care, în pofida intenţiilor sale modeste, a câştigat o imensă apreciere, cu mult mai mare decât decât şi-ar fi imaginat vreodată Albrecht Dürer.
Lucrarea „Mâinile în rugăciune” (“Betende Hande”), cunoscută şi sub numele de „Studiu al mâinilor unui apostol” (“Studie zu den Handen eines Apostels”), creată în 1508, ca parte a unui triptic destinat unui altar, înfăţişează doi mâini adunate în gestul sacru al rugăciunii, ce lasă să se vadă şi mânecile unui vestmânt. Această imagine este doar una din cele 18 realizate pentru altarul Heller.
Pictura de pe altar a fost finalizata în anul 1509, Albrecht Dürer beneficiind şi de ajutorul artistului Matthias Grunewald. Mâinile în rugăciune aparţinând, desigur, unui apostol, apăreau în partea centrală inferioară acestei opere de artă cuprinzând de altfel multe alte personaje.
Din nefericire, pictura de pe altar a ars în 1729, dar o copie a acesteia, făcută de Jobst Harrich, este păstrată până astăzi la Viena, împreună cu schiţele originale ale lui Dürer.
Povestea „Mâinilor în rugăciune”
Povestea asociată cu această operă, de o factură asemănătoare celor biblice, a fost din păcate dovedită a fi falsă de către istorici. Deşi este adevărat că Albrecht Dürer provenea dintr-o mare familie (el fiind unul dintre cei 18 copii ai acesteia), nu s-a confirmat că el ar fi făcut acest desen inspirat de fratele său (sau, într-o altă variantă a poveştii, de un prieten de-al său).
Potrivit legendei, atunci când Dürer şi un frate (prieten) de-al său erau tineri, amândoi îşi doreau să devină pictori dar, din cauza nesiguranţei materiale a acestei profesii, unul dintre ei trebuia să se sacrifice, să câştige bani cât mai curând lucrând într-o mină de aur, astfel încât celălalt să poată studia arta plastică. Cei doi au hotărât să lase această decizie în mâinile soartei, au dat cu banul, şi Dürer a câştigat. Se spune că Albrecht Dürer a fost inspirat să să deseneze mâinile în rugăciune după ce a revenit acasă şi a văzut mâinile contorsionate ale fratelui său, incapabile să mai ţină sau să mânuiască o pensulă după nenumăraţi ani de muncă în mina de aur. Dürer ar fi creat acest desen ca un tribut, drept o mulţumire adusă fratelui său care renunţase la visul său de a deveni pictor pentru că Albrecht să se poată dedica acestei nobile arte.
Sursă: http://www.diane.ro/2014/01/poveste-maini-in-rugaciune.html