Așa că o să mă supun dorinței domniilor voastre de a vă mai povesti o istorie. Una adevărată, care a scăpat atenției marelui francez [Jules Verne], poate unde s-a întâmplat în Marea Britanie și pe timpul acela cele două mari națiuni nu se iubeau foarte mult!
Poate istoria este lungă, dar este interesantă, pentru cine nu o știe, dar cu siguranță, nu o știți în varianta mea. S-a întâmplat acum 163 de ani. O enigmă adevărată, care şi astăzi mai rezistă, nu s-a găsit, până acum, nicio explicaţie valabilă! Eu am o explicaţie, pe care o păstrez pentru cartea pe care nu o s-o scriu niciodată! Dar domniile voastre, dragi lupi, padawani şi hobbiţi, puteţi să găsiţi o explicaţie?
S-a întâmplat acum, repet, exact 163 de ani în Sudul Angliei. Este vorba de celebra enigmă a „Urmelor Diavolului în Devonshire”!
În noaptea de 7 spre 8 februarie 1855 a nins abundent în provincia Devonshire, din sudul Angliei; fulgii de zăpadă au început să cadă în jurul orei opt seara şi s-au oprit puţin după miezul nopţii. În ziua următoare, 8 februarie, la ora şase dimineaţa, un brutar pe nume Henry Pilk iese din casa sa din orăşelul Topsham, ca să coacă pâinea, brioşele şi cornurile pentru micul dejun. Brutarul admiră curtea, acoperită de o pătură scânteietoare şi pură de zăpadă, fără absolut nici o urmă. Totuşi, prima impresie a brutarului este falsă; în curtea casei sale sunt urme pe zăpadă, care încep din dreptul gardului de lemn înalt de doi metri, se apropie de brutărie şi apoi se pierd din nou în dreptul gardului. Ar părea că sunt urmele unor mici potcoave, sau copite. „Un poney”, se gândeşte Pilk, dar apoi este surprins de faptul că fiecare dintre micile copite este strict pe aceiaşi linie. Brutarul pune, însă, datoria înaintea curiozităţii şi pleacă la cuptorul său. Vinde pâinea pentru micul dejun şi discută cu clienţii şi vecinii săi despre ciudatele urme pe care le-a văzut.
Englezii au o mare înclinaţie către vânătoare şi explorare, iar cei din Topsham nu făceau și nu fac excepţie. Aşa încât în mai puţin de o oră, în curtea brutăriei se strâng mai mulţi oameni, dornici să descopere misterioasele urme. Nu lipsesc nici primarul, nici poliţaiul. Grupul îl include şi pe Albert Brailford, învăţătorul din localitate, o persoană de o integritate absolută şi care a depus ulterior la Royal Society (Royal Society of London for the Promotion of Natural Knowledge) un raport, o mărturie scrisă şi contrasemnată de vreo treizeci de martori, despre toată întâmplarea.
Se constată că urmele au forma unor potcoave, sunt lungi de zece centimetri şi late de şase centimetri, cu o lăţime, uniformă de trei centimetri pe toată circumferinţa potcoavei; distanţa dintre două urme era strict şi constant de 8 inchi, adică vreo 20 de centimetri şi erau strict dispuse pe aceiaşi linie. Urmele se continuau şi în afara brutăriei. Spre surprinderea crescândă a grupului care se mărea la fiecare moment cu noi membri, mai toate casele din Topsham aveau în curţi sau grădini urmele cele misterioase. Se părea că niciun obstacol nu le putea opri. Când grupul ajunge însă în faţa unui zid din piatră înalt de patru metri, strigătele şi glumele încetează brusc. Urmele treceau prin zid, apărând de o parte şi de alta al peretelui de piatră, iar zăpada de pe creastă era absolut intactă. Grupul începe să murmure: numai Diavolul însuşi putea face asemenea ispravă! Şi apoi, nu Diavolul are copite?!
Detaşamentul se risipeşte imediat, dar spre lauda spiritului de aventură britanic, se reface peste un sfert de oră, de data asta compus aproape exclusiv din bărbaţi gata de vânătoare, înarmaţi până în dinţi şi gata să facă faţă oricărei situaţii. Rezultă, după ce grupul cotrobăie tot oraşul, că urmele duceau într-o singură direcţie, dar nu treceau niciodată de două ori prin acelaşi punct, abătându-se în stânga sau în dreapta ca şi cum creatura ar fi fost curioasă să vadă diferitele puncte ale localităţii. În timp ce locuitorii din Topsham încep urmărirea peste câmpuri şi prin grădini, alte comunităţi descoperă urme similare. Vin veşti din Torquay, Newton, Teignmouth, Luscombe, Dawlish, Powderham, Totnes şi din încă alte multe localităţi. În seara zilei de 8 februarie 1855, punând cap la cap informaţiile, apare concluzia incredibilă că o făptură sau un grup de făpturi necunoscute, călcând pe un fel de copite, a lăsat ciudatele urme pe fantastica lungime de 97 de mile terestre, având ca limită nord oraşul Topsham şi ajungând în cel mai sudic punct la Totnes. Urmele se găseau peste tot, pe străzi, prin curţi, pe acoperişuri, pe câmp, prin grădini. Extraordinar este faptul că nici un obstacol nu întrerupea şirul liniar al urmelor pe zăpadă.
La Mamhead, medicul local, pe nume Benson, care de asemenea a făcut un raport scris câte Royal Society, urmărind urmele, constată că apar de o parte şi de alta a unei căpiţe de fin înalte de şase metri, complet îmbrăcată în zăpadă. Nu erau semne că cidata făptură ar fi trecut prin, pe sub, sau calcând peste căpiţă. Totuşi, urmele erau acolo, clare, pe zăpada imaculată, ca şi când făptura ar fi devenit brusc imaterială la trecerea prin căpiţă, sau ar fi făcut un pas uriaş. Ceea ce surprindea era regularitatea strictă a urmelor, fiecare pas măsura fix 20 de centimetri. Fiinţa respectivă, dacă a fost vorba de o fiinţă, nu se grăbise, nu sărise, nu se oprise, nu se împiedicase niciodată pe parcursul celor aproape o sută de mile ale urmelor.
În plin câmp, doi esquires, mici proprietari de pământuri şi reputaţi vânători, urmăresc urmele cu îndemânare, ţinând la îndemâna carabinele Express, niște arme excepționale. Brusc, şirul copitelor dispare ca să reapară jumătate de milă mai departe pe acoperişul unei ferme singuratice. Cei doi vânători se uită unul la altul: „prietene, astfel de vânat nu am mai urmărit noi niciodată”, îşi freacă a mirare bărbiile şi se întorc acasă uitându-se cu mare atenţie în toate părţile. „Brusc, din vânători am devenit vânat – am simţit că urmele acelea reprezentau o forţă care depăşea înţelegerea” – aveau să declare mai târziu cei doi boiernaşi din Devonshire. Între Powderham şi Lympstone este estuarul râului Exe, larg de două mile, cam trei kilometri şi jumătate, care, la acea dată, nu era îngheţat. Urmele misterioase duc pe ţărmul de vest al estuarului, dispar la limita apei, ca să apară din nou pe malul estic, urmând strict aceiaşi direcţie, de la Topsham la Totnes. Creatura pare să fi înotat sau să fi zburat peste întinderea de apă. Acelaşi lucru se repetă la estuarul Teignmouth, şase mile mai la sud, unde de asemenea urmele dispar în apă ca să apară, ca pe aţă, pe malul opus.
Echipele înarmate urmăresc şirul copitelor fără dificultate; după cum afirmă vânătorii şi fermierii care le-au văzut – urmele nu puteau fi confundate cu alte semne lăsate pe zăpadă de animale sau păsări, fiind absolut diferite, ciudate şi străine. În timpul căutării din ziua de 8 februarie cel puţin o persoană era să plătească cu viaţa vânătorea Diavolului. De exemplu, în satul Woodbury trăia Daniel Plumer, cunoscut ca Daft Danny, idiotul inofensiv al satului. Obişnuia să se îmbrace în zdrenţe de piele şi fulgi de pasăre, ba uneori chiar cu aripi întregi de păsări. Sătenii îl priveau cu indiferență şi pentru că era inofensiv îl lăsau să sară şi să chiuie. Cei 30 de orăşeni înarmaţi din Topsham nu ştiau acest lucru. Urmărind semnele pe zăpadă au dat peste Daft Danny care tocmai răcnea ca un tigru şi ţopăia ca un păun. Primul lucru care l-au făcut cei plecaţi în căutarea Diavolului a fost să pună puştile la ochi şi să tragă în făptura alcătuită din pene şi piele care zburătăcea în faţa lor. Din fericire niciunul dintre faimoşii vânători nu şi-a atins ţinta, iar până să tragă a doua oară a apărut magistratul local Bartholomew, care a lămurit lucrurile, şi bineînţeles, a alcătuit un raport scris al întâmplării. Pe seară tot parcursul amintit era bătut de grupuri de oameni înarmaţi, de ştafete călare şi de poliţişti care încercau să pună ordine în debandada generală. S-au înregistrat mai multe reclamaţii pentru încălcarea proprietăţii, dar au fost retrase după ce şefii echipelor respective şi-au cerut scuze proprietarilor, adăugând, ca şi când ar fi fost vorba de un caz de forţă majoră: „era pe când oamenii au pornit să-l urmărească şi să-l vâneze pe Diavol!”.
Apar şi primele poveşti de vânători şi zvonuri gogonate,” fake news”. O echipă din Luscombe, formată mai ales din tineri, jura că a văzut urmele lucind cu o lumină ca de tăciune aprins. Alţii spuneau cu convingere că au auzit râsete diabolice rostogolindu-se peste câmpiile înzăpezite. Iar unii erau absolut siguri că au văzut o umbră uriaşă, cu două coarne, peste vechiul castel de la Powderham. Dacă în timpul zilei ideea că Diavolul mărşăluise o sută de mile în câteva ore putea fi acceptată ca o ipoteză de lucru, de vânătoare, nu la fel de simple păreau lucrurile la căderea nopţii. Oamenii s-au baricadat în case, aprinzând cât mai multe lumânări şi pândind de la ferestre, cu armele în mâini, orice mişcare suspectă. Pe străzi şi drumuri patrulau două companii de soldaţi din garnizoana de la Exeter. Zadarnic însă, fenomenul nu se mai repetă, nimic nu tulbură liniştea nopţii. Este de prisos să menţionăm că toate patrulele militarilor nu au dat de nimic. A fost o noapte caldă şi înstelată, cum sunt multe în gloriosul Devonshire. În ziua următoare, 9 februarie, zăpada era pe cale să se topească, iar urmele nu se mai cunoşteau.
Ce făptură, ce creatură, cine, sau ce a lăsat acele urme? Ce atribute avea pentru a depăşi obstacolele în felul în care a făcut-o? Cu ce scop? La început, numai cei din Devonshire îşi puneau întrebări. În scurt timp, toată Marea Britanie, ca apoi să devină o enigmă mondială. Presa, după ce verifică bine informaţiile, prezintă faptele, furnizând şi unele explicaţii. Apar articole la 16 februarie în prestigiosul ” TheTimes”, la 29 februarie în „Brighton Guardian”; la la 24 februarie, 3 şi 10 martie apare subiectul urmelor pe zăpadă în „Illustrated London News”. Din nou apare un articol, la 6 martie în „The Times”. Ştirile sunt reluate peste ocean şi pe continent. Se publică sute de articole pe tema urmelor Diavolului, se scriu zeci de cărţi. Se poartă o corespondenţă uriaşă, majoritatea fiind îndreptată către ziarele în cauză dar şi către „Royal Society”.
Reiese că urmele de copite pe zăpadă din Sudul Angliei nu sunt unice. Acelaşi tip de copite liniare sunt descrise de navigatorul islandez Bjom Heriolfson, care le-a observat pe coasta Labradorulu în anul 1001; el botează animalul care a făcut acele urme pe zăpadă „unipod”, dar arată că nu a văzut niciunul. Un faimos explorator polar, Sir James Ross, descoperă urme liniare de copite pe zăpada îndepărtatei şi inospitalierei insule Kerguelen, în Antarctica, în luna mai a anului 1840; pe insulă nu exista nici o formă de viaţă. Un naturalist rus afirma că asemenea urme ciudate se întâlnesc extrem de rar în Galiţia, fiind considerate de localnici (ca şi de cei din Devon) ca aparţinând Diavolului. Cine întâlneşte astfel de urme, îşi face repede trei cruci şi se duce pe drumul cel mai scurt la biserică, având mare grijă să nu treacă peste şirul urmelor.
De-a lungul celor aproape, fix, 163 de ani care ne despart de întâmplare s-a încercat, mereu şi mereu, să se dea o explicaţie urmelor pe zăpadă din Devonshire. Zoologii, naturaliştii şi biologii s-au înverşunat, de-a lungul anilor să furnizeze o explicaţie ştiinţifică plauzibilă. Că urmele ar fi fost ale unui poney sau măgar – această posibilitate a fost îndepărtată încă de la început, deoarece nici un animal sau pasăre, nici un biped sau patruped, nu lasă urme strict dispuse pe aceiaşi dreaptă. De altfel nici formă sau mărimea pasului nu corespunde nici unui animal cunoscut. Apoi s-a avansat explicaţia că urmele ar fi putut fi făcute de o pasăre – o lebădă, de exemplu cu o malformaţie la labele picioarelor. Partizanii acestei teorii au renunţat însă repede la ea când s-a adus în discuţie faptul că o lebădă nu merge pe jos 100 de mile, când poate foarte bine… să zboare! S-a mai spus că putea fi vorba de un stol întreg de gâşte sau lebede. Oricum lingă urmele pe zăpadă nu s-a găsit niciodată un fulg sau o pană şi până la urmă semnele de copită sunt foarte departe de cele lăsate de lăbuţele palmate ale lebedelor sau ale gâştelor. Zoologii au ţinut cu tot dinadinsul să facă ca urmele de copite din Devonshire să aparţină, fie unui iepure ciudat, fie unui comun şoricel de pădure gigant. Aceste animale lasă, într-adevăr, urme liniare când ţopăie prin zăpada proaspătă. Horoscop În anumite condiţii, săritura unui şoricel de pădure, foarte mare, când zăpada este în curs de topire, poate lăsa urme care amintesc de copitele din Devonshire. Reputatul zoolog care a propus această soluţie a pierdut însă, din vedere, că un şoricel nu poate traversa un estuar lat de peste trei kilometri sau trece printr-un zid de cărămidă.
Pe de altă parte, fermierii şi vânătorii din Devonshire, cărora li s-au alăturat naturalişti şi ofiţeri, văzuseră cu siguranţă nenumărate urme lăsate prin zăpadă de şoricei şi iepuri. Este greu de crezut că puteau confunda şirul liniar de copite cu nişte banale urme lăsate de rozătoare, fiind ca toţi englezii de la ţară, oameni familiarizaţi cu tainele naturii şi mari amatori de vânătoare. Un cangur, ba nu, un dromader scăpat de la circ, câţiva pinguini scandalagii, o focă ciudată, o zebră, sau un struţ şchiop – au fost alte propuneri zoologice pentru rezolvarea ştiinţifică a urmelor Diavolului.
În ultimii ani, amatorii de SF au făcut din „unipod” o sondă extraterestră, un robot de supraveghere. Obiectul fabricat de o civilizaţie mult superioară tehnologic este trimis pe Terra periodic ca să înregistreze progresele omenirii şi să se constate dacă s-a atins baremul pentru a fi primită în „Marele Cerc” un fel de UE, ONU şi NATO galactic. Sondă spaţială respectivă este prevăzută cu o şenilă unică şi un motor gravitaţional sau antigravitaţional și se poate dematerializa ca să treacă prin obstacole, adică are atributele care i-au permis să facă toate giumbuşlucurile arătate în întâmplarea din secolul XIX. O întrebare de bun simţ, ca de exemplu: da’ de ce mai are nevoie de şenilă, dacă are motor antigravitaţional, a fost îndepărtată că o muscă supărătoare de amatorii de extratereştrii: da’de unde ştii tu cum construiesc „ei” şi la ce foloseşte sonda extratereştrilor?
Nu mi-a fost prea clar ce căuta sonda omuleţilor verzi prin Antarctica, decât doar dacă nu voia să constate rezultate negative ale integrării pământenilor în Galaxie. Dacă o ţinem tot aşa, nu o să fim primiți niciodată în Marele Cerc! Mare pagubă, ştim noi alte „cercuri” în care am fost băgaţi de nu mai avem aer!
Dar, dacă, totul nu a fost decât o imensă glumă?! Am văzut pe”Discovery”, mai demult, că cercurile din holdele de cereale, s-au dovedit a fi operă a doi bătrânei puşi pe şotii şi nu locurile de aterizare ale OZN-urilor, sau încercări de comunicare ale cine ştie cărei civilizaţii extraterestre.
Dar, dacă, a fost, totuşi… Diavolul?! M-am uitat cu atenție pe zăpada subțire de afară, în pustnicia mea. Numai urmele cățelușelor, câteva urme de mierle și un șir de lăbuţe alei motanului galben care mă vizitează zilnic. Vedeți, domniile voastre, în oraș Diavolul se arată sub forma banilor, a unei femei frumoase și stricate, a celor violenți, a bețivilor, drogaților etc etc, sunt multe forme pe care să le ia. Aici, în pustnicie, Diavolul trebuie să vină în persoană, așa că mă uit mereu după urmele lui…
Există o carte, a apărut și în limba română, o am în bibliotecă, acum mă uit la ea, un volum al lui Alfonso M. di Nola,” Diavolul” cu subtitlul” Chipurile, isprăvile, istoria Satanei și prezența sa malefică la toate popoarele din Antichitate până astăzi” o carte de 376 de pagini apăruta în anul 2001 la Editura BIC ALL. Nu știu dacă să v-o recomand, astfel de cărți se citesc numai de cei care știu să se protejeze de rău. Numai pentru cunoscători…
Radu ŞTEFĂNESCU
Sursă: http://evz.ro/urmele-diavolului-horoscop.html