Un om moare şi este primit de îngeri care îl instalează imediat într-o încăpere somptuoasă în mijlocul unui parc splendid. Iubea muzica şi are la dispoziţie o orchestră de înaltă clasă. Îi plăcea societatea şi numeroşi prieteni vin să ia parte la serbări în ritmul dorinţelor sale. Iubea ospeţele şi masa îi este plină de feluri de mâncare, unele mai bune decât altele. Iubea sexul şi femeile cele mai seducătoare vin să-şi împartă nopţile cu el.
Zilele trecând una după alta, el începe totuşi să găsească timpul prea lung şi sfârşeşte prin a cere o întâlnire Sfântului Petru, care i-o acordă fără dificultate. Atunci el zice următoarele:
– Ah, mare Sfinte Petre, nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru tot ceea ce mi-aţi dăruit. Niciodată nu mi-aş fi imaginat că am dus o viaţă atât de sfântă pentru a fi recompensat în aşa măsură. Vă rog să transmiteţi Tatălui ceresc mulţumirile mele cele mai călduroase. Orice fericire are limitele sale, totuşi mi-ar place mult să văd şi altfel de lucruri. Astfel, de exemplu, n-ar fi posibil ca pentru câteva zile, nu mai mult, bineînţeles, să-mi permiteţi să fac un scurt stagiu în Infern, ca să-mi schimb puţin ideile?
La aceasta Petru îi răspunse:
– Dar, prietene, unde crezi tu că te afli?
Sursă: Dăruieşte-mi veşnicie: Douăsprezece meditaţii – Michel QUESNEL.- Cluj-Napoca: Ed. LIMES, 2007, p. 19