Hans şi Kunz erau doi ţărani dintr-un sat, buni prieteni şi vecini. Ştiindu-se săraci dar cinstiţi cu toată lumea, se ajutau mai ales la nevoie, şi toate le mergeau bine.
Într-o seară, tăifăsuind pe prispă casei lui Hans, Kunz spuse:
– N-ar fi bine să mergem mâine dimineaţă în pădure după lemne?
– Că bine zici. Vine iarna şi nu prea mai am cu ce încălzi odăiţa, răspunse Hans.
A doua zi în zori, luând cu ei câte un sac, frânghie şi topor, luară drumul pădurii. Pe drum se întâlniră cu un om, străin de satul lor.
– Bună ziua, dădu bineţe străinul.
– Să dea Dumnezeu, răspunseră cei doi prieteni.
– După cum văd ce aveţi în spate, mergeţi la pădure după lemne. Mă luaţi şi pe mine? Că uite, am şi eu un sac şi topor.
– Haide, că doar nu te ducem în spate, ziseră cei doi.
Hans şi Kunz se uitară pe furiş unul la altul. Din această scurtă privire, aşa cum au spus-o mai târziu, reieşea ceva nelămurit şi ciudat cu proaspătul lor tovarăş. Nu pentru că avea privirea aceea sfredelitoare, vocea prea groasă sau dinţii prea lungi. Avea acest străin ceva neplăcut, de parcă nu era de pe această lume.
Ajunseră în pădure şi până la prânz munciră toţi trei din greu. Aduseră destui butuci şi vreascuri de aţâţat focul, sacii mari şi grei erau legaţi bine şi aburcându-şi unul altuia poverile în spinare, plecară spre sat. Şi se gândeau cei doi prieteni unde are să-şi ducă sacul său cu lemne acest străin ciudat.
Ieşiră din umba pădurii şi Hans rosti:
– Din greu am mai muncit.
– N-ar strica să ne odihnim puţin, îi ghici gândul Kunz.
– Mi-aţi ghicit gândul, spuse şi străinul.
Aşa că lăsară poverile jos şi se lungiră la umbra deasă a unui stejar.
– Eu aş trage un pui de somn, spuse Hans, făcând cu ochiul prietenului său.
– Şi eu, răspunse Kunz.
– După aşa muncă, un pui de somn este numai bine venit, spuse şi străinul.
Se culcară toţi trei. Kunz adormi primul, iar Hans, care se culcase cu faţa spre străin, se făcea că doarme.
Acesta, culcat ceva mai încolo, se făcea că sforăie. Hans, pentru a-l convinge că ei dorm cu adevărat, începu să sforăie atât de convingător, încât străinul se ridică, îi privi atent pe cei doi prieteni, după care se dezbrăca şi se prefăcu într-un lup mare, cenuşiu şi cu părul zburlit. Din botul mare, cu colţi mari şi puternici, îi curgea bale.
Hans crăpă ochii şi-şi spuse: “Ce-o fi având de gând? Toporu-i lângă mine, aşa că, la prima mişcare duşmănoasă a lui…”
Dar lupul, după ce se convinse că cei doi dormeau duşi, făcu vreo două salturi spre un mânz, îl dobori la pământ şi-l mânca, cu tot cu copite. Apoi se linse de sânge pe bot cu limba lui mare şi roşie, alergă înapoi spre stejar şi, prefăcându-se în om, se culca şi începu imediat să sforăie, de data asta de-adevăratelea.
După vreo oră, Hans îşi trezi tovarăşul şi-i spuse că ar fi cazul să meargă spre casă.
Străinul se trezi imediat şi spuse:
– Tiii! Că bine am mai dormit!
– Şi noi, răspunseră Hans şi Kunz.
Îşi puseră sacii cu lemne în spinare şi plecară spre sat. În marginea lui, străinul încetini mersul, apoi se opri, puse sacul pe pământ, se apucă cu mâinile de pântece şi gemu:
– Vai, că rău mă doare!
– Cum naiba să nu te doară? îi zise înţelegător Hans. Şi eu dacă aş mânca un mânz cu copite cu tot, tot aşa m-ar fi durut burtă.
Străinul se uită la el cu o privire întunecată şi-i răspunse:
– Dacă mi-ai fi spus vorbele astea sub stejar nu mai apucai să-ţi vezi casa!
– Ştiu, răspunse Hans.
Pe urmă îşi ajută prietenul să-şi încarce în spate sacul cu lemne, şi-l aburcă şi pe al lui şi, lăsându-l pe vârcolac în drum, intrară în sat.
– Ce-a vrut să însemne discuţia aceea a ta cu străinul? Şi de ce te-a ameninţat? îl întrebă Kunz.
– Lasa, prietene, am să-ţi spun altă dată despre ce-i vorba.
Şi de atunci, Hans şi Kunz nu l-au mai întâlnit pe acel străin ciudat. Dar nici nu au mai legat tovărăşie cu nici un străin când ieşeau din sat cu treburi.
Sursa: Povești nemuritoare.- București: Ed. Ion Creangă.