Se povesteşte următorul incident despre Profetul Mahamed. Profetul şi unul dintre însoţitorii săi au intrat într-un oraş să predice. Curând, un adept al învăţăturilor lui veni la el şi îi spuse: „Stăpâne, nu e decât prostie în acest oraş. Locuitorii sunt atât de încăpăţânaţi! Nimeni nu vrea să înveţe nimic. Nu vei preface niciuna dintre aceste inimi împietrite”. Profetul răspunse binevoitor: „Ai dreptate”.
Curând după aceea, un alt membru al comunităţii se apropie de profet. Strălucind de bucurie, îi zise: ” Stăpâne, te afli într-un oraş norocos. Oamenii tânjesc după adevărata învăţătura şi îşi deschid inimile cuvântului tău”. Mahamed zâmbi cu bunătate şi spuse iarăşi: „Ai dreptate!”.
„O, stăpâne!”, rostit însoţitorul lui Mahomed, „i-ai spus primului bărbat ca aare dreptate, iar celui care susţinea contrariul i-ai spus la fel. Păi negrul nu poate fi alb”. Mahamed îi răspunse: „Fiecare vede lumea după cum se aşteaptă ca ea să fie. De ce să îi contrazic pe cei doi? Unul vede răul, celălalt binele. Ai spune că unul dintre ei vede fals; dar nu sunt oare oamenii, aici şi de pretutindeni deopotrivă buni şi răi în acelaşi timp? Nici unul dintre cei doi oameni nu a spus ceva greşit, ci doar ceva incomplet”.
Sursă: Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie/PESESCHKIAN, Nossrat. – Bucureşti: Editura Trei, 2017, pp. 48-49.