CASA MEA DIN COPILĂRIE: MĂRTURISIRI

În viaţa fiecăruia dintre noi, la un moment dat izbucneşte un foc lăuntric. Pe parcursul vieţii, acest foc arde cu flăcări tot mai vii, datorită unor întâlniri cu alte fiinţe umane care ne ajută să creştem în minte şi în spirit. Până la 21 de ani, pentru mine aceste fiinţe au provenit din mediul caselor de copii (instituţii de ocrotire socială a copiilor fără părinţi) de la Cluj, Turda şi Prundul Bârgăului. Flăcările lor calde şi luminoase m-au ajutat să devin OM, în adevăratul sens al cuvântului. Tuturor acestor oameni, profesori, educatori, asistenţi medicali sau îngrijitori care m-au crescut, îngrijit şi educat le sunt şi astăzi profund recunoscător.
Primele mele amintiri pe care le mai păstrez din această etapă miraculoasă a copilăriei mele sunt destul de vagi. Eram de trei-patru ani într-un salon de spital pentru copii din Cluj, bolnav de pojar sau gălbenare. Abandonat de la naştere într-o creşă, la mine nu venea nimeni să-mi aducă lămâi cu zahăr. Aşa că odată am înfăşcat una de la un alt copil şi am mâncat-o cu poftă…
Eram apoi în curtea din spate a unui castel vechi din Turda (probabil Casa de copii) şi mă căzneam în spatele clădirii să ies dintr-un noroi galben şi vâscos ieşit dintr-o canalizare defectă…
Mai mare fiind, călătoream cu trenul alături de mulţi băieţi. Într-o gară, Dej, ne-am dat jos şi, pe un deal din apropiere, am mâncat pâine unsă cu pateu. Oameni mari treceau pe lângă noi şi se uitau îndelung. Nu ştiam de ce. Atunci. Eram în trenul care mă ducea de la Casa de copii din Turda la noua mea casă din Prundu Bârgăului, înfiinţată prin reunirea altor case de copii mai mici, de băieţi şi fete. Era toamnă, intram în clasa a III-a, probabil sfârşitul lui august sau începutul lui septembrie 1959, şi aşteptam ceva într-o sală mare cu mere pe jos şi cu o lozincă mare deasupra scenei, pe care scria „Jos mâinile de pe Cuba!”…
Peste câţiva ani am realizat că eram orfan, alături de mulţi copii, băieţi şi fete, într-o cazarmă cu multe blocuri mari. Era Casa de Copii Şcolari din Prundu Bârgăului, loc în care aveam să vieţuiesc până în mai 1972, când începeam viaţa reală, pe propriile-mi picioare.
Aproape inconştient de şinele meu, parcurgeam în acei ani un program cazon impus mie şi celor 6-700 de copii de reglementări ale statului care ne proteja şi ne îngrijea vremelnic prin profesori, educatori şi tot felul de angajaţi specializaţi, ca cel de medici şi asistenţi, funcţionari, magazioneri, portari, bucătari, lenjerese, croitori, pantofari sau îngrijitori.
Eram ocupat toată ziua cu şcoala şi cu alte activităţi la organizaţia de pionieri sau recreative, la cor, la orchestra de mandoline sau la cercul de filatelie. Aveam mâncare suficientă, bună şi dată la ore fixe. Serveam masa în serii în trei săli mari. La cantină făceam periodic de serviciu cu servirea mesei, strângerea şi spălarea veselei şi curăţenia în sala de mese.

Aveam haine decente şi curate, câte două rânduri, dar care, după fiecare spălare se schimbau mereu. Toate erau asemănătoare şi inventariate. Nimic nu era personalizat. Baie corporală la duş, în serii şi pe sexe, o dată pe săptămână. Aşternutul era curat, camerele mari de cazarmă cu 30-40 de paturi suprapuse sau nu era încălzite iarna cu lemne în sobe de teracotă. Existau tot felul de clădiri funcţionale, Viaţa de zi cu zi ne-o desfăşuram în spaţii: de clasă şi meditaţii, dormitoare, cantină în blocul alimentar, bucătării, magazii pentru alimente şi haine, săli de activităţi recreative (cercuri), terenuri de sport, sala de festivităţi, grădina de zarzavaturi, coteţe pentru porci, sera… şi, în fine, curtea cea mare pentru jocuri în aer liber şi festivităţi deosebite. Plus terenurile din jur, cele spre Heniu sau cele de peste Tiha…
La Casă venea regulat Caravana cinematografică de la centru de raion şi vedeam în fiecare duminică un film; veneau ansambluri folclorice sau de muzică uşoară. Copiii cu părinţi sau rude apropiate primeau scrisori şi pachete. Postaşul Munteanu din comună avea mult de lucru aici; nici azi nu am uitat întrebarea amuzantă adresată mereu postaşului de către un coleg de-al meu, din Cluj: “Poşta Tudorovics n-ai pachet?” Dacă în curte se mai iscau neînţelegeri între copii, în afara Casei aceiaşi copii erau uniţi, ei socotindu-se fraţi şi surori. Şi azi, după atâţia ani, mai am legături de suflet cu unii din colegii mei de generaţie… Cam aceasta era lumea noastră, a celor fără părinţi, în anii în care am crescut la Casă.
La şcoală îmi mergea mintea. Am fost mereu printre primii trei-patru din clasă. Educatorul nostru de grupă, tovarăşul (aşa era titulatura atunci!) Avram Gavrilă, ne cerea să însemnăm în carnete personale (pe lângă sarcinile pe care le aveam de îndeplinit într-o perioadă dată) şi notele pe care le luăm. Iată notele mele din tr. I al anului şcolar 1964/65 (clasa a VII-a): Limba română – 5, 9, 8, teză 9; Limba rusă – 9, 9, 9, teză 9; Istorie – 9, 9, 9; Matematică – 6, 6, 9, 8, teză 8; Fizică – 8, 6, 10, 9, teză 8; Chimie – 9, 9; Igienă – 10, 10; Geografie – 7, 6; Agricultură – 7, 6, 4, 9; Desen – 8, 9, 10; Muzică – 9, 10; Educaţie fizică – 9, 9, 10. Medie: 8,58.
În orchestră de mandoline fiind, alături de corul condus de profesorul Virgil Moşneagu, am participat în nenumărate turnee în ţară şi la concursuri ale ansamblurilor corale de copii din acei ani, în cadrul cărora întotdeauna am ocupat locuri fruntaşe la nivel de raion Bistriţa sau regiune Cluj. Dar în urma unor pregătiri şi repetiţii serioase.
La Organizaţia de Pionieri am avut tot felul de funcţii de conducere, ajungând la un moment dat şi comandant de unitate. Tovarăşul Pop Virgil, îndrumătorul Organizaţiei de pionieri mă însărcina să ţin la curent Jurnalul unităţii cu activităţile desfăşurate. Multe după-amieze mi-am pierdut cu redactarea lui; dar am învăţat să scriu concis, la obiect, frumos şi ordonat, lucru ce mi-a ajutat ulterior când am început să colaborez, adult fiind, la ziarele locale sau în munca de bibliotecă. Pe atunci caligrafia era obiect de studiu, iar temele le scriam cu toc şi cerneală.
Îmi amintesc cu plăcere de soţii profesori Pop Rodica şi Virgil cum au pregătit cu elevii la un sfârşit de an piesa “Vasia Praştiev în ajun de An Nou”, în care rolul “băiatului rău” l-am avut eu, iar cel al vulpiţei, Rodica Bucşa. Păstrez şi azi o poză cu o scenă din piesă respectivă.
În vacanţele şcolare de vară mulţi copii plecau la părinţii sau rudele lor. Cei care mai rămâneam trăiam mai lejer în program de tabără. Se făceau schimburi de copii cu alte case de copii din ţară, prilej cu care mai vedeam oameni şi locuri noi. Personal am fost la Galaţi şi la Bucureşti.

Cei care rămâneam la Bârgău plecam în drumeţie pe Heniu sau în Poiana Zimbrului şi în tabere la munte şi la mare, la Colibiţa, Turda – Băile sărate, Băile Felix şi Năvodari. Dar şi în excursii circuit cu autobuzul. La mănăstirile din nordul Moldovei, la Teiul lui Eminescu din Iaşi, la case memoriale ale unor scriitori români renumiţi, în Deltă cu vaporul, la Marea Neagră, în Capitală, etc. Am avut prilejul să vizitez cu câteva luni, înainte de dispariţie, Insula Ada-Kaleh de pe Dunăre. Se mai vedeau ruinele aşezării. Atunci am gustat ca delicateţe rahatul de cacao turcesc.

Dacă rămâneam în satul de câmpie sărăcăcios Jimbor-Chiochiş, de unde era mama mea, toate acestea nu avem să le cunosc. Nu aveam grija şi afecţiunea părinţilor, dar aveam multe alte bucurii şi satisfacţii. Începeam să înţeleg legea compensaţiei…

Când ne relatăm poveştile din viaţa noastră împărtăşim adevăruri şi sentimente personale importante, aşa cum le înţelegem sau cum le-am trăit noi înşine. Prin ele creăm în mod miraculos legături invizibile cu cei care le citesc sau le ascultă, cititori sau ascultători care de multe ori se regăsesc în secvenţele lor.

La 22 de ani intram singur, fără nici un sprijin, în vârtejul vieţii reale. Am terminat o Şcoală postliceală de biblioteconomie la Bucureşti, apoi am fost angajat prin repartiţie la biblioteca oraşului Bistriţa. Am locuit în gazdă şi apoi în apartament de stat, cu chirie. Am mai încercat de câteva ori să intru la facultate, cea de istorie. Şi am reuşit, după câteva încercări, să intru şi să o termin cu bine. După câteva scrisori şi vizite, m-am căsătorit cu G.C., pe care o cunoşteam de la şcoala generală. Totul a fost normal, simplu şi obişnuit. O căsătorie fără fast la Consiliu. O masă restrânsă într-o cameră de apartament. Iar mai apoi şi una religioasă, la biserica ortodoxă. Au venit şi copiii. Doi băieţi. Azi împliniţi, cu şcoli terminate, cu afacerile lor, însuraţi şi de la care aşteptăm cât de curând nepoţi.

Fără părinţi şi un ajutor material, am avut de înfruntat multe greutăţi. Dar am reuşit prin trudă, răbdare şi abnegaţie să le rezolv. Am avut şi satisfacţii care m-au împins să merg înainte. Am cumpărat locuinţa şi i-am adus îmbunătăţiri. Am rămas în acelaşi loc de muncă şi cu aceeaşi meserie, unde am ajuns la maximum de retribuire. Am publicat în presa locală şi cea de specialitate multe articole şi studii. Colaborez la un ziar online. N-am intrat în politică după Revoluţie. Sunt la începutul vârstei a treia şi încerc să mă adaptez noilor schimbări din jur. Continuu să învăţ, să ajut pe cei din jur, să fac bine… Am planuri pentru anii de pensionare… Am speranţe…

Aniversarea a 50 de ani, în 2009, de la înfiinţarea Casei de Copii Şcolari Prundu Bârgăului mi-a prilejuit aceste rememorări. Trebuie să recunosc sincer, că am fost şi eu binecuvântat de aceşti oameni, profesori, educatori şi îngrijitori care i-am avut în cei aproape 12 ani în care am trăit la Casa de Copii şi pentru aceasta le sunt şi azi profund recunoscător pentru felul în care au contribuit la realizarea mea în viaţă. Cinstea, corectitudinea, disciplina în muncă, modestia, ordinea, respectul faţă de semeni sunt doar câteva lucruri pe care mi le-am însuşit de la dânşii. O să amintesc cu drag şi respect numele lor, pe acelea de care am fost legat mai mult: Viorica Voitecovici, Gavrilă şi Parschiva Avram, Grigore Adace, Virgil şi Rodica Pop, Elena Bumbu, Virgil Moşneagu, Ioan Lazăr, Octavian Tudoran, George Gavriluţiu, Alexandru Dragotă, Floarea Brişan, Rafila Popă, Viorica Georza, Zippenfenning Hilda (de la bucătărie). Cu o parte dintre dânşii am ţinut sau ţin încă legături afective, de respect şi cinstire.

Lecţiile minunate de viaţă, grija statornică şi afecţiunea pe care le-am primit de la dânşii mi-au construit sensul devenirii mele ulterioare ca om şi părinte. Pentru toate acestea, spuse sau nespuse, le transmit şi pe această cale mulţumirile mele sincere. Prin efortul lor anonim, de creştere şi educare a copiilor fără părinţi, dânşii au făcut lumea mai bună; mă simt onorat că şi eu am făcut parte din acest mare efort al dânşilor din acei ani ai copilăriei mele la Casa de copii Şcolari din Prundu Bârgăului.

Prin sutele de absolvenţi care au ieşit de pe băncile acestei instituţii specializate, prin activitatea şi realizările profesorilor şi educatorilor de aici, de creştere şi educare a copiilor fără părinţi sau cu probleme în familie, instituţia Casei de Copii Şcolari din Prundu Bârgăului a fost şi este o componentă esenţială a spiritualităţii Văii Bârgăului pentru perioada 1959-1987, aspect ce trebuie recunoscut şi abordat azi sincer şi fără prejudecăţi. Elevii care au absolvit aici, profesorii care i-au educat, după desfiinţarea instituţiei, s-au afirmat sau şi-au continuat activitatea în alte locuri din judeţul Bistriţa-Năsăud sau din ţară, ei nefiind mai buni sau mai răi decât cei din instituţiile şcolare obişnuite.

Ioan P. ALEXA
Bistriţa, aprilie 2009

Postări: Casa mea din copilărie: Un răspuns lui SUFLETBUN: Mărturisirile sunt legate de realitate. A fost o parte a vieţii mele, tristă dar adevărata. Este o versiune adaptată a însemnărilor mele “Povestea mea adevărată” apăruta tot la jurnale.ro acum câţiva ani cu poze. Vechi prieteni şi utilizatori o ştiu. De ce revin? Pentru că anul acesta se împlinesc 50 de ani de la înfiinţarea Casei, loc în care au trăit mii de oameni care azi trăiesc alături de noi. Mulţi ascund acest lucru. Mi-e însă nu mi-e ruşine. Pentru că copiii fără părinţi nu trebuie dispreţuiţi şi blamaţi; ei nu au absolut nici o vină că au ajuns în această situaţie. Pentru că şi copiii din orfelinate sunt oameni normali, obişnuiţi asemeni celorlalţi şi care, ajunşi la vârsta maturităţii pot să ajute şi ajuta la prosperitatea societăţii în care trăiesc. Copiii fără părinţi, bastarzii care incomodează o relaţie, sunt de fapt fructul unei relaţii de dragoste pasionale de un moment, neîmplinite sau violente, dar cărora Dumnezeu le oferă o protecţie specială faţă de copilul normal. Şi acest lucru, sincer recunosc, l-am simţit şi eu…