Odat?, demult, un misionar str?b?tea Mun?ii Stânco?i împreun? cu un tân?r indian care-i era ?i c?l?uz?. În fiecare sear?, la acela?i moment al apusului, tân?rul indian se îndep?rta, se întorcea spre soare ?i începea sa se mi?te pe ritmul unei melodii suave ?i pline de nostalgie pe care o cânta încet.
Tân?rul care dansa ?i cânta cu fa?a spre s oarele ce se stingea, era
o priveli? te care-l umplea pe misionar de o curiozita
te plin? de admira?ie. Într-o zi, îl întreb? pe ghidul s?u: „Ce înseamn? tot acest ritual pe care-l împline?ti în fiecare sear?”?
„O, e ceva foarte simplu, r?spunse tân?rul. Eu ?i so?ia mea am compus acest cântec împreun?. Când suntem departe unul de cel?lalt, fiecare, oriunde s-ar afla, se întoarce spre soare pu?in înainte s? apun? ?i începe s? cânte ?i s? danseze. Astfel, chiar dac
? suntem departe cânt?m ?i dans?m împreun?”.
Când apune soarele, tu cu cine dansezi?
O mistic? din secolul al IX-lea a scris aceast
? rug?ciune:
„Doamne!
Stelele str?lucesc, ochii îndr?gosti? ilor se-nchid.
Fiecare iubit? e singur? cu iubitul ei, iar eu sunt singur
? aici, cu tine!”
Surs?: Bruno FERRERO – Secretul pe?tilor ro?ii, 2005.