Fiecare om are o calitate ?i un destin propriu.
Aceasta nu vrea s? însemne c? omul este dominat de o fatalitate, cuprinsul s?u ?i posibilit??ile sale fiind deodat? ?i definitiv date. Întreaga ?es?t ur
? a vie?ii sale, dimpotriv?, pleac? de la o natur? proprie ?i merge pe drumul deschis al libert??ii. De acea omul î?i poate sau nu îm pli
ni destinul. Faptele ?i întâmpl?rile în via?a sa nu vin ca fenomene supuse unei determin?ri absolute, ci ca prilejul prin care omul este supus unor încerc?ri ?i for?at s? r?spund? dup? firea ?i sensul celor ce-i sunt proprii. De altfel, îns??i ideea de destin înseamn?, la ceva dat, o dezv
oltare liber? a darurilor noastre care e uman?. Ideea de destin implic? libera folosin?? a ceea ce constituie eul nostru propriu, în fa?? ?i prin condi?ia vie?ii noastre.
Fiecare om are o calitate ?i un destin propriu; aceasta înseamn? c? ?i el are o misiune proprie.
Totul este ca el s?-?i descopere calitatea, s?-?i cunoasc? misiunea ce are de îndeplinit.
Unul dintre cele mai profunde ?i mai caracteristice sentimente umane este n?scut de con?tiin?a propriei noastre calit??i ?i a destinului personal ce-l avem de împlinit în lume ?i în via??. St?pânit ?i condus de aceast
? con?tiin??, omul se simte ca str?b?tut de o lumin? care îi d? putere ?i încredere în tot ceea ce întreprinde. Gândul ?i fapta sa nu mai apar întâmpl?toare, ci semnificative ?i integrate armonios unei ac?iuni ce dep??e?te persoana s?. Prin con?tiin?a unui rost superior ?i propriu în lume, omul cre?te, se înal?? ?i se bucur? ca de-o bucurie originar? în care totul se întâmpl? ca ?i când Dumnezeu ar fi cu el. De altfel, omul a fost f?cut între creaturi ca singurul ce ar putea, respectându-?i calitatea, s? devin? colaborator la o oper? de crea?ie universal?, nu din instinct, ci din con?tiin?a unei demnit??i.
Cel ce se cunoa?te pe sine, cel ce lupt? cu mijloacele ?i în sensul naturii sale proprii, cel ce crede în rânduiala lumii acesteia ?i în rostul s?u în împlinirea unei opere divine, acela este st?pânul îmbucurat al vie?ii sale ?i f?clie aprins? într-o lume plin? de întristare.
Oamenii vin în lume deosebi?i. Ceea ce îi face îns? puternici sau slabi, roditori sau neroditori este aten?ia cu care s-au aplecat în a-?i descoperi ?i îndruma calitatea proprie. Cei mai mul?i dintre noi se sbat zadarnic o via?? întreag? pentru c? nu ?i-au descoperit rostul ?i nu au fost credincio?i geniului propriu. Tr?ind mai mult rela?iile ?i imboldurile ce le vin din afar?, ei au mers r?t?cind, cor?bii plutitoare supuse tuturor vânturilor. O astfel de via?? duce numai la sfor?are inutil?, la irosire ?i plâns; nimic nu po?i culege când te-ai p?r?sit „în voia soartei” atunci când de fapt soarta poate fi în mâinile tale.
Nimeni nu se poate plânge de via?a sa ?i nu are dreptul s? o invidieze pe a altuia. Cine ?tie s?-?i dezv?luie propriul s?u mister ?i îndruma propriul s?u destin, acela încearc? o bucurie interioar?, o pasiune care alung? din jurul s?u toate impurit??ile ?i încerc?rile inutile. De ce? Pentru c? el a lucrat numai la îndemnul unor for?e interioare reale, for?e adânci ?i sigure, nu la îndemnul capriciilor legate de o lume exterioar? nestabil?, de cele mai multe ori nesemnificativ
? pentru împlinirea sa.
Descoperit ?ie însu?i în ce ai mai adânc ?i mai propriu, mergi sigur pe drumul rodului bogat ?i al bucuriilor durabile. C?derile nea?teptate ?i încerc?rile cu întoarceri mai sunt cu putin?? doar c? accidente ce pot ele însele convertite în sens constructiv ?i ascensional. Fiin?a ta în ce are mai deosebit cre?te în orice manifestare a ei pentru c?, expresie credincioas? a ceea ce-i apar?ine mai adânc ?i mai pur, manifestarea cea mai modest? devine un act de crea?ie.
Ce altceva poate î nsemna bucuria suprem
? a omului, decât coresponden?a pân? la identitate între respira?ia fireasc? a geniului s?u cu gândul ?i fapta sa, într-o lume în care au fost alungate tenta?iile în?el?toare ?i învinse potrivniciile?
Ernest BERNEA – Cel ce urc? muntele, 1996.