În lumea noastră de aci a trebuit să fie lege şi să fie judecată. Altcum nici nu se poate; este în firea vieţii obşteşti. Legea organizează această viaţă şi o îndrumează.
Omul este o fiinţă complexă care depăşeşte dimensiunea socială a vieţii. Acest lucru, legea şi mânuitorii ei îl ignoră cu desăvârşire, ceea ce duce la înlăturarea forţelor individuale creatoare, la oprimarea ritmului ascendent şi pozitiv al vieţii spirituale. În acest fel, legea, expresie firească a societăţii, este un cleşte nimicitor al omului duh şi destinului superior.
Aşa cum ne arată îndeosebi ultimele două veacuri, legea nu are legături directe cu viaţa, viaţa omului pe care nu o cuprinde şi pe care trebuie să o cuprindă, pentru că vrea să o îndrumeze. Excesul de abstracţie al omului modern a nesocotit până la distrugere omul concret, omul viu. O cunoaştere a legilor şi o putere de legătură logică i s-au părut îndeajuns conducătorului pentru a ferici lumea întreagă. Viaţa însă trecea fără să fie luată în seamă, ceea ce a dat naştere în bună parte dramei omului modern.
De aceea când suntem puşi judecători peste oameni, adică peste ceva care prin natura să nu este mai prejos de noi, trebuie să luăm în seamă omul concret, omul viu. Fiecare dintre noi este un caz aparte în lumea aceasta; fiecare suntem o simţire, o făptură plină de taină cu rostul său propriu. A cunoaşte legile şi a judeca abstract după ele este o mare greşeală; duce la suferinţă nemeritată, la negarea vieţii.
În acest domeniu, ca şi în medicină, poţi fi plin de ştiinţă şi de carte, dar dacă nu cunoşti bine omul pe care îl tratezi, omul viu, individual, toată această ştiinţă nu foloseşte la nimic sau mai precis dăunează.
Lege şi om nu se cuprind. Şi de nu putem îndrepta lucrurile de săvârşit, a ne da seama de acest lucru este încă un merit.
Ernest BERNEA – Îndemn la simplitate, 2006.