Se spune că un maestru zen era în stare să ridice pietre foarte mari, în ciuda faptului că era un om foarte plăpând. Ridica extrem de uşor pietre pe care oameni mult mai puternici decât el nu erau în stare nici să le clintească. A fost întrebat care era secretul lui, şi a răspuns: „Nu-i nici un secret. Eu iubesc piatra, aşa că ea mă ajută. Mai întâi îi spun: . După aceea îmbrăţişez piatra şi aştept indiciul. Când piatra îmi dă indiciul – îl simt ca un freamăt, o vibraţie în lungul şirei spinării – când piatra îmi dă semnalul că e gata să mă ajute, acţionez. Voi vă lupţaţi cu piatra; de asta aveţi nevoie de foarte multă energie. Eu îmi unesc eforturile cu ale pietrei şi o ridic. De fapt, nu e bine spus . Piatra se ridică singură”.
Un maestru zen era tâmplar. Mesele şi scaunele făcute de el aveau o anumită calitate inefabilă, un magnetism fantastic. Când a fost întrebat cum făcea acele obiecte, maestrul a spus: „Simplu. Mă duc în pădure şi întreb care dintre ei este gata să devină scaun sau masă. Stau acolo trei zile, şi văd care copac e dornic să vină cu mine, să coopereze, numai atunci îl iau. Uneori se întâmplă ca nici un copac să nu fie gata să devină scaun sau masă, şi atunci mă întorc acasă cu mâinile goale. Atunci când copacul vine de bună voie, el cere pur şi simplu ajutorul tâmplarului. În asta constă toată arta”.
Dacă eşti iubitor, vei vedea că întrega existenţă are personalitate. Nu forţa lucrurile. Uită-te, comunică, cere-le ajutorul, şi astfel se va conserva multă energie.
OSHO – Creativitatea, 2006.