Văd că ai chipul trist, reluă părintele Dominique, ce te preocupă? Poate greşelile vieţii tale?
Eu nu sunt mai bun ca tine, ba din contră, cărările mele sunt cu siguranţă mai rele decât ale tale. Am trecut pe cele mai mizere poteci ale neamului omenesc, am cunoscut viciul şi depravarea. Am trăit într-un oraş mare, Paris, împreună cu alcoolicii şi vagabonzii, am suferit de foame şi am furat pentru a supravieţui…
M-am căsătorit târziu, la patruzeci de ani: ea era frumoasă, o iubeam, se numea Jeanette. Când am cunoscut-o, îşi petrecea zilele la ţară. Grădina din jurul casei sale era încă albită de zăpada şi trandafirii iernii, împietriţi de îngheţ, încercau să se mişte în vânt.
Părinţii ei locuiau în oraş, dar ea rămăsese singură în casa aceea. Nu dorise să îşi abandoneze pământul. Trăia împreună cu o bătrână guvernantă şi cu ţărani care îi îngrijeau recoltele.
Privea din spatele ferestrelor peisajul arid, când m-a zărit. A venit să îmi deschidă şi m-a primit cu un surâs.
Nu primea aproape pe nimeni. A vrut să mă întâlnească pentru că studiase după cărţile mele în timpul facultăţii.
Mi-a povestit că lasă zilele să se scurgă precum apa unui râu, fără a aştepta nimic de la viaţă. Natura o răsplătea şi lumea ei era acolo, în mijlocul lanurilor de grâu.
M-am întors deseori să o vizitez, şi dialogurile noastre au fost lungi şi intense. Vorbea des despre literatură, despre poezie – astfel am avut posibilitatea de a afla toată bogăţia lumii ei interioare.
Era mai tânără decât mine, dar cunoştea viaţa în profunzime, ca şi cum ar fi avut numeroase experienţe. Ne-am îndrăgostit, am petrecut ani fericiţi făcând proiecte de viitor. Din păcate, cu timpul, fragilitatea mea de bărbat a dărâmat castelul pe care îl construiserăm împreună.
Într-o zi am cunoscut o fată care frecventa cursul pe care îl ţineam la Sorbona. Era tânără, proaspătă, îmi reînnoia viaţa. Îmi adoram soţia, dar o iubeam şi pe cealaltă cu o dragoste diferită.
Mi-am dat seama că greşeam iubind-o şi pe ea: crezusem că iubirea pură nu este un păcat, ci numai un sentiment curat care trecea dincolo de simţuri. Era prea târziu.
Atunci când soţia mea şi-a dat seama, durerea a fost atât de mare încât a fost profund rănită. Avea nervii sensibili şi nu a făcut faţă. După o perioadă de suferinţă a decis să moară. A plecat de acasă şi nu s-a mai întors. Corpul ei a fost găsit o săptămână mai târziu în apele Senei.
Ea mă iubea cu adevărat şi eu nu mi-am dat seama de răul pe care i-l făcusem. Îmi voi aminti mereu o frază a ei: “Aş vrea să nu te iubesc prea mult pentru că aş putea suferi”. Poate prevedea ceea ce avea să se întâmple.
Din păcate, pentru o aventură neînsemnată, pierdusem o mare dragoste. Ea nu mai există ca punct de referinţă în viaţa mea; mă simţeam pierdut.
Au fost zile de mare dezorientare, nu voiam să dau crezare realităţii, mă simţeam vinovat. Am căutat-o cu disperare zile în şir, m-am dus să îi vizitez prietenele pentru a-mi vorbi despre ea. Nu reuşeam să mă resemnez. Mă învârteam prin camerele goale, rămâneam în linişte sperând s-o regăsesc, chiar şi pentru o clipă.
Am încetat să mai predau la universitate, nu m-am mai îngrijit de viaţa mea, nu am mai cerut ajutor nimănui, şi m-am lăsat purtat de indiferentă faţă de toţi şi de toate. Am devenit unul dintre mulţii indivizi disperaţi şi singuri care populează fundăturile Parisului. Am început să beau, şi în curând alcoolul mi-a dăunat minţii: am păşit într-o lume de orori. Dormeam în cutii pe care le găseam în afară marilor magazine – cartonul mă apăra de frig. Când nu găseam ceva mai bun, dezlipeam de pe ziduri marile afişuri şi mă înveleam cu ele.
Am trăit în starea aceea demnă de milă mai mult de zece ani, am cunoscut lumea prostituatelor, a hoţilor, a delicvenţilor.
Adesea, pentru a câştiga ceva bani, am aprins focurile în locurile obişnuite ale prostituatelor şi travestiţilor. Făceam rost de lemne de foc, mă duceam să cumpăr chifle, ciocolată caldă şi bere.
Nu o dată poliţia ne-a arestat şi am petrecut câteva zile în puşcărie: dacă nu altceva, acolo măcar se mânca.
Şi totuşi, chiar şi în lumea aceea de părăsiţi de soarta se întâmplau lucruri care ne dădeau curajul de a suporta şi de a merge mai departe. Îmi amintesc că o prostituată, citind ziarul în timp ce îşi aştepta clienţii, a aflat de apelul unei mame care nu avea banii necesari pentru a-şi trata fiica grav bolnavă. Ea s-a oferit să contribuie la cheltuieli în aşa fel încât fetiţa să primească toate îngrijirile necesare.
A fost împinsă către acest gest uman de amintirea tristei ei adolescente, când fusese obligate să se prostitueze. Ar fi dorit să ducă o altă viaţă, dar mizeria şi mediul în care se născuse nu îi permiseră.
Îmi amintesc şi de un vagabond care în fiecare dimineaţă punea firimiturile pe marginea taluzata a răului pentru că păsările să le poată mânca. Îşi luă de la gură din puţină pâine pentru a le hrăni.
Viaţa mea se scurgea în lumea aceea mizera, unde, cu toate acestea dragostea pentru aproape nu se stinse.
Continuăm să beau, de acum alcoolul devenise singurul meu mod de susţinere. Când îmi lipsea, mi-era rău, deliram, leşinam şi rămâneam acolo cu orele. Mă consideram un om terminat.
Într-o seară, am decis să pun capăt acelei existente atât de chinuite: nu mai aveam pe nimeni de care să mă agăţ, şi nimeni nu ar mai fi suferit pentru mine. Voiam să mor în aceleaşi ape ale Senei în care murise Jeannette.
M-am îndreptat către o biserică unde, de multe ori, sprijinit de coloanele de la intrare, cerusem de pomană. Înainte de a mă duce pentru totdeauna, voiam să-I cer iertare lui Dumnezeu.
Băusem mai mult ca de obicei fără a mă atinge de mâncare, luminile oraşului îmi păreau neclare, frigul îmi pătrunse până în măduva oaselor, eram cuprins de un tremor continuu.
În fiecare pas, o bucăţică de viaţa îmi trecea pe dinainte şi îmi era o milă nemărginită pentru că trebuia să sfârşesc aşa, dar nu-mi rămânea altă soluţie.
Faţada bisericii era luminată, în jur domnea o tăcere absolută, uşa era deschisă. Am intrat clătinându-mă, m-am sprijinit de o coloană, am reuşit cu greu să îmi fac semnul crucii şi am căzut în genunchi. Am izbucnit într-un hohot de plâns, sughiţurile mele făceau ecou în biserica deşartă. Am cerut iertare şi l-am rugat pe Isus să mă ajute să nu sufăr prea mult în apele îngheţate ale fluviului…
În timp ce eram în genunchi, o lumină puternică a inundat pe neaşteptate biserica, ca şi cum ar fi răsărit soarele: din fundul navei mi-a apărut Isus. Era înalt, avea rasă albă, chipul îi era radios.
Am rămas impresionat de acea viziune, am crezut că era o halucinaţie datorată alcoolului, dar mi-am dat imediat seama că El era chiar acolo, lângă mine. Venise poate să mă ajute. S-a apropiat, m-a privit îndelung, mi-a surâs şi apoi a început să vorbească:
“Nu plânge, linişteşte-te şi ascultă-mă! Acum nu mai ai de ce te teme, chiar dacă din viaţa ta a mai rămas numai o fărâmă. Este tocmai cea care te-a salvat. Cunosc răul de care ai fi vrut să te eliberezi, dar nu ai reuşit. Îţi înţeleg remuşcarea pentru viaţa pe care ai dus-o şi durerea spinilor pe care îi porţi în inimă. Ai căzut în noroi de mai multe ori, chiar şi astă-seară, dar, ridicându-te, ai avut tăria să cauţi cerul. Nu este niciodată târziu să îţi înţelegi greşelile; chiar şi în ultima clipă a vieţii tale te poţi pocăi. Un minut de adevăr cântăreşte mai mult decât o mie de rugăciuni.
Aminteşte-ţi mereu să faci chiar şi din absurd un posibil sens al vieţii tale. Sfidează din răsputeri umbrele care încearcă să te doboare. Instinctul de supravieţuire trebuie să îl cauţi în tine însuţi. Chiar dacă ceea ce poţi face este numai o picătură mică din mare, ea este tocmai cea care dă o semnificaţie existenţei tale: fărâmă pe care ai salvat-o.
Să nu crezi că eu sunt mai bun decât tine! Am păcătuit, am fost părăsit, trădat, renegat şi crucificat.
Nimeni nu ştie cum mi-am petrecut anii tinereţii. Am călcat în praf, printre pietrele arzătoare, împreună cu disperaţii. Viaţa mea a fost pentru mult timp asemănătoare cu a ta, apoi a sosit momentul extrem al crucii: adevărul absolut, peste care nu există un alt adevăr.
Fiecare dintre noi îşi poate schimba propria viaţă chiar şi în ultima clipă. Momentul extrem este ca o pagină albă de scris din nou de corectat, de schimbat. În această seară tu eşti acea pagină albă şi va trebui să te păstrezi aşa într-un loc de linişte unde vei putea da ajutor acelora care sunt disperaţi, aşa cum am făcut eu cu tine. Aminteşte-ţi că, pentru a reînvia, trebuie să ai o inimă curată!”
Când am ieşit din biserică, Parisul mi-a părut diferit: era puţină lume pe stradă, vagabonzii dispăruseră, focurile prostituatelor erau stinse şi cârciumile deşarte.
Am continuat să merg gândindu-mă la Isus, care îmi apăruse pe neaşteptate, şi la ceea ce îmi spusese.
Gândurile mi s-au limpezit, mintea era senină, disperarea dispăruse pentru a lăsa loc unei linişti absolute.
Am adormit într-una dintre obişnuitele cutii de carton şi în noaptea aceea, dar a fost ultima: a doua zi viaţa mea s-a schimbat. Am plecat într-o călătorie lungă în India. Doream să mă purific, şi acolo am descoperit valoarea simplităţii, a resemnării, a înţelepciunii acelui popor.
Când m-am întors, eram gata pentru a-mi începe misiunea. Am plecat în căutarea locului despre care îmi vorbise El şi am ajuns pe acest tărâm izolat unde trăiesc de-acum de mulţi ani…
Noi suntem pe acest pământ şi nu ştim cum. Important e să credem că există ceva mai presus de noi.
Romano BATTAGLIA – O inimă curată. – Bucureşti: RAO, 2008, p. 44-53.