… care de milenii se luptă şi stoarce lacrimi din ochii săi luminoşi, acel care ştie că la sfârşitul ascensiunii sale nu va găsi un cer searbăd, pustiu, pierdut în împărăţia vântului şi a norilor, omul acela va birui până la sfârşit.
Visul lui singuratic nu va mai fi luat în râs, visul lui şi dragostea lui vor arde urâtul, mizeria multicoloră a omului unei civilizaţii barbare. Cugetul şi strigătul lui nu vor mai fi acoperite de cântecele ademenitoare ale lăutarilor vremii cu bani mulţi şi suflet puţin, ci vor străbate departe până în inima lumii şi o vor trezi la o altă viaţă, la o altă lumină, abur nou ce va topi tot ceea ce nu rezistă marilor înălţimi.
Cel ce urca muntele plin de credinţă, luminează cărările şi biruie moartea, singurul tovarăş la acest drum greu. Noaptea şi luna cu ochii înşelători, noaptea şi stelele cu răsfrângeri de mister se topesc în calea netulburată a dimineţii. Ah, zorile, zorile! Apare creasta rubinie, apoi ca argintul şi floarea de crin. În privirile celui ce urcă muntele se adună tot focul dimineţii, zărea albă, florile şi păsările, o mare de lumină cu fâlfâiri de înger. Un cântec netulburat urzeşte o lume ca în ziua cea dintâi.
(Ernest BERNEA – Cel ce urcă muntele.- Iaşi: Agora, 1996)