Odinioară, trăiau într-o împărăţie îndepărtată doi fraţi de viţă domnească. Celui mare îi plăcea grozav să pescuiască şi, ori că avea noroc, ori că era el dăruit cu vreo putere, nu ştiu, dar prindea cu uşurinţă tot felul de peşti, şi mai mari şi mai mărunței. Era destul să arunce undița în apă, că se şi agaţa vreunul.
Cel mic se dă în vânt după vânătoare. Bucuria sa cea mai mare, era să gonească pe coline, prin păduri, peste tot, unde dobora lesne păsări şi tot felul de animale.
Dar pesemne că omului i se urăşte cu o ocupaţie şi râvneşte curând la alta. Într-o bună zi, fratele cel mic îi spuse celuilalt:
– Hai să schimbăm: tu vânezi în locul meu, iar eu o să încerc să pescuiesc. Dă-mi undita ta.
Fratele cel mare la început nu vru să se învoiască. Se obişnuise cu plăcerea lui şi îi venea greu să o părăsească. Dar atâta stărui celălalt, încât, în cele din urmă, zise:
– Bine, fie. Hai să schimbăm.
Cel cu vânătoarea îşi încerca norocul cu undiţa, dar, ca un făcut, nu prinse nici un peşte, ba mai pierdu şi cârligul undiței în mare.
Când auzi de asta, pescarul îi spuse:
– Una este vânătoarea, alta e pescuitul. Fiecare cu ce a apucat şi cu ce s-a obişnuit. Să ne întoarcem la ocupaţia noastră de la început.
Iar fratele cel mic îi răspunse:
– Dar n-am prins nici un peşte cu cârligul tău. Nici nu ştiu unde o fi prin fundul mării.
Celălalt stărui:
– Să mi-l dai neapărat, că trebuie să plec.
Atunci vânătorul îşi frânse sabia bucăţele, fauri din ele cinci sute de cârlige pentru undiță şi le dete fratelui său, rugându-l să le primească. Dar acesta nici nu vru să audă.
Din nou se puse pe muncă trudnică şi bătu cu ciocanul o mie de cârlige de prins peşte. Dar fratele pescar nu primi nici de data asta, zicând:
– Mie să-mi dai cârligul de la undiţă mea, nu altul.
Întristat foarte, vânătorul se aşeză la marginea mării, şi plânse amar. Când îl văzu în starea asta, Bătrânul-înţelept-al-mării se apropie de el şi îi zise:
– Ia spune-mi mie de ce eşti amărât?
Iar el îi poveşti de la început cum îi pierduse cârligul de la undiţă şi cum celălalt frate nu voia în ruptul capului altul în loc.
Atunci Bătrânul-înţelept-al-mării dură o barcă şi îl pofti în ea, iar el, împingând barca pe mare, îi spuse:
– Uite ce minunată vreme! Du-te şi te plimbă. Lasă-te în voia vântului şi o să întâlneşti un palat zidit numai din scoici de mare. Şi când o să ajungi la poarta palatului, o să dai de un arbore de coacăze negre crescut deasupra puţului de lângă poartă. Dacă te sui în acest pom, până sus în vârf, atunci fiica regelui mării va veni să te vadă şi-ţi va spune ce trebuie să faci.
El făcu precum îi spuse Bătrânul-înţelept. Lasă barca să lunece în voia ei şi dădu în scurtă vreme de palatul minunat. Cum sosi, cum se sui în arbore şi aşteptă. De la o vreme, veniră cu găleţi de aur la fântâna sclavele Domniţei Mărgăritar, fiica Regelui Mării. Când se aplecară să scoată apa, văzură o rază luminoasă frângându-se în luciul apei şi când ridicară ochii în sus, ca să înţeleagă de unde vine lumina, dădură cu ochii de un tânăr frumos, în vârful pomului.
Acesta ceru femeilor să-i dea şi lui puţină apă. Ele îi întinseră o cupă de aur, plină. Dar el, fără să guste măcar apă, lua piatră preţioasă care-i atârna la gât, o puse între buze şi o lăsă să cadă în cupa de aur. Piatră se lipi de fundul cupei aşa de tare, încât ele încercară în zadar să o dezlipească. Aşa că fură nevoite să o ducă stăpânei aşa cum era.
Când domniţa văzu piatră preţioasă, întrebă pe sclavele sale;
– E cineva la poartă?
Iar ele răspunseră:
– Da, este în pomul de lângă puţ un tânăr foarte frumos, mai frumos şi mai mândru chiar decât regele nostru. Ne-a cerut apă, şi noi i-am dat. Dar el fără să bea, a dată drumul în cupa acestei pietre preţioase.
Domniţă Mărgăritar, socotind întâmplarea prea ciudată, se duse ea însăşi acolo şi fu încântată de frumuseţea tânărului. Dar înainte de a putea fi bine văzută de el, dispăru şi se duse la tatăl săi să-i spună:
– Tată, în cocazul de lângă fântâna este un bărbat deosebit de chipeş.
Atunci Regele Mării ieşi el însuşi la poartă. Când îl zări în vârful arborelui, el ştiu îndată cine este. De aceea îl rugă să coboare şi să intre în palat, ba îl pofti chiar pe tronul său făcut din piele de focă şi covoare groase de mătase.
Regele mării dădu un mare ospăţ în cinstea musafirului, la care lua parte şi Domniţa Mărgăritar. Şi fură cu toţii aşa de buni şi binevoitori cu el, iar acesta îndrăgi pe domniţă aşa de tare, încât se însura cu dans şi hotărî să locuiască acolo mai departe, vieţuind împreună trei ani de zile.
Într-o noapte, când trecură aceşti trei ani, fratele vânător îşi aduse aminte de casa sa, de ceea ce i se întâmplase, de fratele pescar şi din pricina asta suspină adânc.
Domniţa Mărgăritar fu mişcată şi spuse părintelui ei:
– Tată! Vreme de trei ani am fost amândoi atâta de fericiţi. Bărbatul meu nu a avut prilej să fie niciodată supărat şi nu l-am văzut până acum mâhnit. Dar azi-noapte, întâia oară i-am auzit suspinul. Ce poate să însemne asta?
Regele Mării ruga pe ginere să-i mărturisească lui pricina întristării şi cauza pentru care venise la palatul său. Acesta îi povesti ceea ce i se întâmplase cu acel cârlig de undiţa pierdut şi cum se supărase fratele său.
Regele mării chema îndată toţi peştii mării, mari şi mici, şi le vorbi aşa:
– Este vreunul dintre voi care să fi luat cârligul de undiţa pierdut de ginerele meu?
Iar ei răspunseră:
– Peştele Tai se plânge că de la un timp îl doare în gât şi nu poate mânca cum trebuie. Poate că el l-o fi înghiţit.
Îndată trimiseră după el să-l cheme, îl cercetară cu îngrijire şi, într-adevăr, găsiră în gâtul său cârligul. Îl scoaseră cu binişorul, îl spălară bine şi-l deteră fratelui mai mic.
Acesta mulţumi din toată inima şi spuse regelui că trebuie să se întoarcă acasă ca să-l înapoieze fratelui său.
La plecare, Regele Mării îi mai dărui două pietre preţioase. Una avea puterea să facă să se retragă marea; cealaltă, dimpotrivă, să o umfle. Apoi îi spuse.
– Acum, întorcându-te acasă, vei da cârligul de undiţa fratelui tău. Şi ai grijă să-ţi sâdeşti orezul în vale, dacă fratele tău cultiva pe deal; iar dacă îl sădeşte el în vale, tu să-l cultivi pe deal. Şi dacă iarăşi va fi rău cu tine, atunci eu o să mişc apele în aşa fel încât să-ţi folosească numai ţie, iar lui să-i fie lipsă.
Atunci ginerele săi îl întrebă:
– Dar dacă se va înfuria aşa de tare din cauza asta, încât vă voi să mă omoare?
Regele Mării îi răspunse:
– Dacă fratele tău vă va voi să te ucidă, atunci tu să scoţi piatră preţioasă care face să umfle marea şi aşa, el va fi înghiţit de ea.
– Dar dacă îi va părea rău şi va cere iertare? Mai întrebă el.
– Dacă se căieşte, zise Regele Mării, atunci tu să scoţi cealaltă piatră preţioasă, care face ca apele să se coboare îndată şi valurile îl vor lăsa viu şi nevătămat.
După asta, regele Mării chema pe toţi crocodilii şi le zise:
– Ginerele meu vrea să se întoarcă acasă. Care dintre voi poate să-l ducă repede pe spinarea lui?
Un crocodil lung cât toate zilele ieşi în faţa regelui şi zise că poate să-l ducă, ba şi să se întoarcă înapoi, într-o singură zi.
– Du-te, îi zise regele mării, şi ai grijă de dânsul să nu i se întâmple nimic.
Fratele mai mic se aşeză pe spinarea crocodilului, îşi luă rămas bun şi plecă. Crocodilul îl duse într-adevăr într-o singură zi, precum spusese. La despărţire, el scoase pumnalul de la brâu şi îl puse pe gâtul crocodilului, în semn că a sosit cu bine, iar acesta se depărtă în grabă să dea de veste regelui mării.
Cum ajunse acasă, se duse la fratele său şi îi dădu cârligul. Apoi făcu aşa cum îl povăţuise socrul sau, Regele Mării.
De atunci, ca un făcut, fratelui pescar îi mergeau toate treburile rău. În furia sa, socoti că nu poate fi altă pricină decât fratele său, şi voi să-l omoare.
Acesta însă îşi aminti de sfaturile Regelui Mării, scoase repede piatră preţioasă de la gât şi îndată marea se umflă ca mânată de o furtună năpraznică, gata să înece pe fratele pescar.
Când văzu primejdia, acesta înţelese îndată puterea deosebită pe care o avea fratele mai mic, se grăbi să-i spună că-i pare rău de ceea ce a făcut şi îi ceru iertare. Atunci fratele vânător scoase repede cealaltă piatră preţioasă, care făcu îndată ca marea să se retragă, gonind valurile înapoi.
După această întâmplare, fratele mai mare, înţelegând că nu e de glumă, dădu ascultare celui mai mic, făgăduindu-i să-i fie credincios şi să-l ajute oriunde va fi nevoie.
Şi de atunci, la curtea împăratului se joacă un dans care închipuie luptele fratelui cel mare cu valurile, când era să se înece.
Sursă: Povești nemuritoare, Bucureşti, Editura Ion Creangă.