A fost cândva, de mult de tot, o femeie foarte săracă, de nici tăciuni în foc n-avea. Avea însă un fiu tare poznaş care o făcea să uite de necazuri. Şi într-o bună zi, pe când se plimba el pe malul unei ape, văzu în lumina soarelui un peştişor frumos, auriu, care se zbătea pe uscat.
– Om bun, ai milă şi aruncă-mă din nou în apă! Se rugă el.
– Te-arunc eu, dar ce-mi dai în schimb? Îi răspunse tânărul.
– Îţi voi dezvălui o taină. Ceva mai departe, vei întâlni o broască ţestoasă cu care se joacă nişte copii răi. Dacă o scapi din mâinile lor, îţi va împlini câte dorinţe vei avea tu.
– Dacă este adevărat ce spui, îţi fac acest bine, şi tânărul apuca peştişorul şi-i dădu drumul în apă.
Deşi plecă el cam îndoit de spusele peştişorului iată că la o aruncătură de băţ de-acolo vede nişte copii cum se jucau cu o broască ţestoasă, de parcă era o minge în mâna lor.
Nici nu mai stătu pe gânduri şi se grăbi s-o salveze. În ciuda ţipetelor şi a nedumeririi copiilor care se jucaseră nestingheriţi şi altă dată cu broasca aceea, tânărul se făcu nevăzut pe o potecă, cu broasca cu tot. Ajuns într-un loc liniştit, se grăbi să-i tămăduiască micile zgârieturi şi cu mintea la cele spuse de peştişor încerca să-i vorbească, să vadă dacă într-adevăr era broasca fermecată, făcătoare de minuni.
– Broscuţa dragă, e adevărat că tu ai putea să-mi împlineşti orice dorinţă?
– Dar ce-ai vrea? Glăsui broasca. Fiindcă m-ai salvat, am să-ţi împlinesc întotdeauna orice dorinţă.
– Cu ce să încep? Faţa împăratului va trece în curând pe aici să se plimbe. Este o înfumurată. Fă să-i apară în vârful nasului un neg mare cât un cartof, să sufere… cât oi vrea eu de mult.
– Bine, şuieră broasca.
Tânărul şi broasca se pitiră într-un tufiş. Când să treacă prin faţa lor frumoasă, dar înfumurata faţă de împărat, deodată curtenii care o însoţeau începură să pufnească în râs de negul cel mare de pe vârful nasului, care-i apăruse fetei chiar în clipa când trecea pe acolo.
Încântat de reuşita poznei, tânărul îi ceru broaştei să-i pocească şi pe curteni, lăsând să apară câte o pereche de coarne fiecărui curtean. Şi într-adevăr, când râdeau ei mai cu poftă, iată-i şi pe ei încoronaţi şi ajunşi de râsul lumii.
Din ce în ce mai minunat de puterea magică a broaştei, tânărul, după ce o rugase că mama lui să nu mai ştie ce este sărăcia, îi cerea lucruri tot mai trăsnite şi mai nebănuite; dar în cele din urmă, mângâindu-i cu duioşie carapacea tare şi respingătoare, îi şopti:
– Aş vrea ca tu să te prefaci într-o fată frumoasă şi să devii soţia mea.
Şi într-o clipă, în faţa tânărului poznaş apăru o fată de toată mândreţea, frumoasă, bună şi ascultătoare, care şi-a petrecut toată viaţa alături de el, continuând să-i împlinească orice dorinţă, dar după puterile unei soţii iubitoare şi cuminţi şi nu ale unei broaşte fermecate.
Sursă: Povești nemuritoare, Editura Ion Creangă.