Oamenii, oamenii bogaţi în cunoştinţe, se cred în genere centrul lumii, se cred în stare de a stăpâni până în sferele cele mai îndepărtate. O lipsă de măsură caracterizează omul modern.
Omul simplu, mai just situat în lume, este cu mult mai prudent; el şi de nu ştie, simte că e mic, că e singur, că e slab; îşi dă seama de cuceririle sale şi de limitele impuse de natură. Umilinţa e sentimentul profund al orizontului său.
Umilinţa faţă de cosmos şi de soartă este starea de recunoaştere a slăbiciunii noastre, adică începutul tăriei noastre.
Umilinţa trebuie să fie întreagă, adică sinceră; izvoarele ei trebuie să fie lăuntrice. Umilinţa înseamnă eliberare şi ascultare, înseamnă limpezirea cugetului apropiat de cântecele cereşti; ea este o floare a darurilor.
Umilinţa este o stare de cuminţenie şi deplină supunere în faţa lucrurilor neschimbătoare; ea naşte odată cu conştiinţa propriei noastre valori şi situaţii în faţa existenţei. Această virtute, apărută în istoria vieţii morale odată cu creştinismul, are două întemeieri: cunoaşterea situaţiei noastre în lume şi tratarea conformă acestei cunoaşteri.
Umilinţa înţeleasă în această dimensiune cosmică şi metafizică a vieţii nu alungă frumuseţea şi puterea spirituală cu care suntem dăruiţi; ne dă doar o justă poziţie faţă de tot ceea ce avem şi ceea ce ne lipseşte.
Umilinţa alungă egoismul, evită dilatarea bolnăvicioasă a eului (stare atât de frecventă azi) şi deschide porţi noi către experienţe pozitive şi înălţătoare…
Ernest BERNEA – Îndemn la simplitate, 2006.