Au fost odată un bărbat şi o femeie care aveau o fată de măritat. Într-o zi se înfăţişa un tânăr chipeş în familia aceea, ca s-o ceară de soţie pe fiica lor. Vrând să-i facă o impresie bună, primindu-l cât mai generos pe acel tânăr, mama se grăbi să-şi trimeată fata în pivniţa să aducă o cană plină cu cel mai bun şi vechi vin al lor. Dar de cum se trezi în pivniţă şi dădu drumul vinului din butoi, ea căzu pe gânduri: “Dacă mă voi mărita cu tânărul acesta, voi avea un copil şi, când copilul va fi bolnav, voi şti oare să-l îngrijesc?” Rămase aşa pe gânduri, fără să-şi dea seama că vinul trecuse de mult de gura cânii, umplând pivniţa de-i ajunsese feţei până la glezne.
După câtva timp, mama ei alerga în pivniţa să vadă ce se întâmplă cu faţă:
– Hai, grăbeşte-te, tânărul te-aşteaptă!
Dar auzind ce-o frământă pe faţă, căzu şi e ape gânduri.
– Ai dreptate, dacă se va îmbolnăvi copilul, cum vei şti tu oare să-l îngrijeşti?
Dar nu trecu mult şi în pivniţa coborî şi tatăl fetei.
– Ce-aveţi de gând cu băiatul? Nu veniţi sus cu vinul cel bun? Întrebă el, plictisit de atâta aşteptare.
– Doamne, bărbate… începu femeia să se tânguie, faţa noastră se gândeşte la ceva foarte grav. Dacă se va căsători cu tânărul acesta, va avea, desigur, un copil… Dar dacă s-o îmbolnăvi, cum o să ştie ea să-l îngrijească? Ei, ce spui tu de-asta?…
Şi atât de convingătoare a fost femeia, încât bietul bărbat nu văzu nici el că în pivniţa vinul cel bun le ajunseseră tuturor până la genunchi şi, în loc să le zorească pe cele două femei, căzu şi el pe gânduri…
Curând coborî neliniştit şi tânărul în pivniţă, să afle ce se întâmplase. Văzându-i pe toţi trei cum se înecau în vin şi ascultându-le pricina frământării lor, o luă tiptil-tiptil înapoi pe scară, hotărându-se să plece cât mai departe de meleagurile acelea…
Sursă: Povești nemuritoare. – Bucureşti: Editura Ion Creangă.