Odinioară, pisica şi râsul trăiau laolaltă, ca nişte neamuri adevărate. Pisica îl învaţă pe râs tot felul de lucruri. Într-o zi îi spuse:
– Oamenii au foc, am să merg să le cer, ca să ne fierbem şi noi mâncarea.
Şi plecă în sat, după foc. Oamenii o primiră bucuroşi şi o poftiră în casă. Aici simţi mirosul grozav de îmbietor al orzului care fierbea în oale. Tare ar mai fi gustat din el, dar orezul nu era încă fiert. Pisica lua un lemn aprins ca să-şi fac foc şi plecă în pădure. Când ajunse destul de departe de sat stinse lemnul şi se întoarse iar la oameni, spunându-le că se stinsese pe drum. Dar orezul nu fiersese încă. Luă iarăşi un lemn de pe foc şi porni spre casă, dar pe drum îl stinse din nou: şi-a tot făcut aşa până orezul s-a fiert.
Oamenii o poftiră la masă şi ea se aşeză bucuroasă.” Ce gustos este! Gândea pisica sorbind din fiertura. Tare buni sunt oamenii şi grozav ştiu să gătească”. Şi, uitând de foc, se întoarse în grabă acasă şi-i spuse râsului.
– Oamenii sunt foarte pricepuţi şi primitori, hai să trăim printre ei.
Râsul nu vru să plece, ba încerca s-o oprească şi pe pisica. Atunci pisica se hotărî să plece singură. Se apropie prietenoasă de râs şi-i spuse:
– Hai să te învăţ cum să te caţeri în copac.
Râsul, bucuros, făcu aşa cum l-a învăţat, numai că pisica i-a arătat doar cum să urce, şi nu cum să şi coboare. Când a ajuns în vârful copacului, râsul nu mai ştiu ce să facă, iar pisica se strecură repede printre crengi, coborî şi fugi la oameni.
Râsul nu mai putu cobora din copac. Foamea îi sfâşia stomacul. Până la urmă, nemaiputând rabdă, sari pe crengile subţiri, cum văzuse că a făcut pisica, dar căzu cu capul în jos şi-şi frânse şira spinării la ceafă.
De-atunci râsul umbla cu capul în jos, îi chiorăie întotdeauna prin burta, poate să se caţere în copaci, dar nu ştie să mai coboare.
Sursă: Povesti nemuritoare, Bucureşti: Editura Ion Creangă.