ANECDOTE MODERNE CU NASTRATIN HOGEA
Martorul mincinos
Era un proces legat de o afacere dubioasă cu oi. Un negustor cunoscut pentru necinstea lui pretindea că i-a vândut zece oi unui vecin al lui Nastratin, dar că primise plata doar pentru cinci.
Vecinul l-a rugat pe Nastratin să vină, ca prieten, şi să depună mărturie în favoarea lui.
– Bine, dar eu nu ştiu nimic despre afacerea ta! I-a spus Nastratin.
– A, nu contează ! Nu trebuie decât să juri că ceea ce spun e cu adevărat. E foarte simplu. Iar când o să ai tu nevoie, îţi fac acelaşi serviciu.
– Foarte bine.
În ziua stabilită, împricinaţii şi martorii se prezintă în fata cadiului. Când îi vine rândul lui Nastratin, cadiul îl întreabă:
– Confirmi că vecinul tău i-a plătit negustorului, în prezenţa ta, cele zece oi pe care le-a cumpărat?
– Aşa e, jur pe Alah! A răspuns Nastratin. În plus, negustorul l-a lovit atât de rău pe prietenul meu cu ciomagul, că i-a rupt un picior!
– Ce tot vorbeşti acolo? întreabă cadiul. Din câte ştiu, n-a fost vorba de nici un ciomag! Nu suntem la un proces pentru lovituri şi răniri, ci pentru furt!
– Şi mai adaug, a strigat Nastratin, că mişelul de negustor, în timp ce-l lovea pe vecinul şi prietenul meu, a proferat un şir de blasfemii pe care nici nu pot să le repet!
– Sunt acuzaţii foarte grave, i-a zis cadiul. Îţi atrag atenţia că trebuie să spui adevărul şi numai adevărul!
– N-am nici o treabă cu adevărul, a spus atunci Nastratin. Am fost adus aici în calitate de martor mincinos.
Motiv de divorţ
Nastratin Hogea s-a însurat, într-o a doua căsătorie, cu o văduvă.
Văduva îi păstra o amintire excelentă primului ei bărbat, fratelui şi surorii lui, ca şi copiilor acestora, a căror mătuşa era. Îşi amintea cu duioşie şi de socru-său şi soacră-sa, care-o primiseră foarte frumos în familia lor. Femeia îi pomenea adesea, la fel cum pomenea excelentele relaţii avute cu ei.
Fostul soţ – acum decedat – avea patru copii dintr-o primă căsătorie, două fete şi doi băieţi, pe care văduva îi cunoscuse bine şi pe care îi trata (sau cel puţin aşa spunea) ca pe copiii ei. Doi dintre ei erau căsătoriţi şi veneau adesea în vizită cu propria progenitură. Toţi păreau fericiţi să se revadă.
Văduva avea şi ea trei copii, doi băieţi şi o fată, în vârstă de şaisprezece ani, doisprezece şi respectiv nouă ani, pe care continua să-i întâlnească, să-i educe, şi care-şi petreceau o bună parte din timp în casa lui Nastratin.
Asta până când, într-o zi, Nastratin s-a dus la cadiu şi a cerut divorţul.
– Din ce motiv? A întrebat cadiul. Vreau să divorţez pentru că, noaptea, soţia mea mă goneşte. Mă dă afară din pat.
– Totuşi, din câte ştiu, ai un pat foarte mare, a spus judecătorul.
– Da, pare încăpător, dar sunt atâţia în el, încât crede-mă, nu mai rămâne loc şi pentru mine.
Dovada dovezilor
Ultimul cuvânt în domeniul divinului, ca şi în celelalte, îi revine bineînţeles lui Nastratin Hogea.
Unii l-au bănuit de impietate şi chiar necredinţă. Un străin l-a întrebat odată:
– Crezi în Dumnezeu?
– Da, a răspuns el fără şovăială.
– Şi de ce crezi? Poţi să-mi aduci o dovadă a existenţei lui?
– E foarte simplu: mă rog la el în fiecare zi.
– Afirmi că nu există decât un Dumnezeu. Ai vreo dovadă?
– Da. Nu mă rog decât la el.
– Dar o dovadă a atotputerniciei lui poţi să-mi dai?
– Şi încă cum! Nu-mi îndeplineşte nici o rugăminte!
Uşurare
Un călăreţ s-a oprit în faţa casei lui Nastratin, l-a chemat şi i-a spus:
– Vin de la Damasc şi îţi aduc o veste foarte tristă. Fratele tău a murit.
La auzul acestei veşti, Nastratin a fost extrem de tulburat. S-a dus în grădină, s-a aşezat pe o bancă, s-a luat cu mâinile de cap şi s-a pus pe plâns. Nevasta şi vecinii încercau zadarnic să-l consoleze, când călăreţul s-a întors şi i-a spus:
– Te rog să mă ierţi, nu fratele tău a murit, ci al lui Kassim, care locuieşte puţin mai încolo. Am greşit adresa. Salutare.
Şi călăreţul a plecat în galop.
Nastratin s-a îndreptat, a oftat adânc şi a spus:
– Ah, mi s-a luat o piatră de pe inimă…
– Păreai atât de tulburat! ia spus un vecin.
– Da, aveam şi de ce. Vestea asta mi-a îngheţat sângele în vine !
– De ce?
– Cum de ce? Pentru că n-am avut niciodată un frate!
Marea ocupaţie
În timpul uneia din numeroasele perioade de inactivitate, ca să nu spunem de trândăvie, pe care şi le acorda Nastratin, unul dintre prietenii săi l-a întrebat:
– Ce faci de dimineaţă până seara? Cu ce te ocupi?
Nastratin a răspuns:
– Încerc să fac ceva ca să nu mor.
– Şi izbuteşti?
– Deocamdată, da.
Uşurare
Pe stradă, un trecător s-a ciocnit violent cu Nastratin Hogea, fiind cât pe ce să-l răstoarne.
Ofuscat, Nastratin s-a întors, a alergat după trecător şi l-a întrebat:
– Ia spune: te-ai ciocnit de mine întâmplător sau a fost o glumă?
– A fost întâmplător, i-a răspuns celălalt.
– Ah, ce bine! Mă simt uşurat.
– De ce te simţi uşurat?
– Pentru că, dacă ar fi fost o glumă, era una pe care n-o ştiam.
O condiţie
Nastratin a fost întrebat (o întrebare dintre nenumăratele pe care ceilalţi i le puneau în fiecare zi):
– Un bărbat de optzeci de ani poate să aibă copii?
– Cu o condiţie, a răspuns Nastratin.
– Care?
– Să aibă un vecin de douăzeci de ani.
Gelozia lui Nastratin
Un vecin a venit să-i spun lui Nastratin că soţia lui îl înşela cu brutarul.
Nastratin, tânăr pe vremea aia, a simţit să-l îneacă furia. A înşfăcat un cuţit şi s-a ascuns după un copac, nu departe de prăvălia brutarului. Mânia lui s-a transformat în turbare. Bătând din picior, cu cuţitul în mână, îl aştepta pe brutar ca să-l înjunghie.
A început să cadă o ploaie măruntă. Când primii stropi de ploaie i-au căzut pe obraz, Nastratin şi-a amintit deodată că nu mai avea nevastă de mult şi că trăia singur.
Puiul fript
Într-o seară, nevasta lui Nastratin a tăiat un pui dolofan, l-a fript pe jăratec, apoi s-a aşezat în faţa bărbatului ei, ca să mănânce împreună cu el.
– Ce păcat, a spus Nastratin, să suntem atât de numeroşi.
– Numeroşi? A întrebat femeia. Ce vrei să spui?
– Aş fi preferat să fim doar puiul şi cu mine.
P.S. Am pierdut sursa. Scuze!