Cioara şi privighetoarea: Poveste egipteană

În zorii unei bune dimineţi, se auziră în pădure trilurile măiastre ale privighetorii, cum se auzeau, de fapt, în fiecare dimineaţă. O cioară, care abia venise în aceea pădure, se aşeză lângă ea şi începu să cârâie răguşit şi spart. Apoi o întrebă pe privighetoare:

 

–         Ei, ce zici? Nu-i aşa că ai înlemnit la auzul trilurilor mele? Nu-i aşa că eu cânt cel mai frumos dintre toate păsările?

–         Ba nicidecum, răspunse privighetoarea indignată de asemenea întrebări neruşinate.

–         Se vede treaba că niciodată n-ai auzit cântarea mea, de aceea nu-ţi dai seamă la prima ascultare. Ia mai ascultă!

 

Şi iar începu a cârâi spart, de sperie o pereche de cintezoi, aflată cu două crengi mai sus. Un arici care-şi făcuse culculcuşul la rădăcina copacului, strigă la cioară:

 

–         Dar mai taci, naibii, din croncăneala ta pocită, că-mi sperii puişorii!

 

Cioara tăcu şi atunci începu privighetoarea să cânte aşa de frumos, de înmărmuri întreaga suflare a pădurii, ascultând cu sufletul la gură. Când termină de cântat, cioara îi spuse:

 

–         Degeaba, n-ai glas ca al meu. Şi de nu-ţi vine a crede, să întrebăm pe cineva, şi care va fi adevărul, acela să fie. Vrei?

–         Haide, zice privighetoarea, ştiind de la sine că nu poate avea dreptate decât ea.

 

Întâlniră în cale un om. Îl întrebară, şi omul spuse că privighetoarea cânta cel mai frumos, nu degeaba întreaga lume a numit-o crăiasa păsărilor. Cioara nu fu mulţumită de răspuns şi ceru privighetorii să mai întrebe şi pe altcineva.

 

Mai merseră şi dădură de un cal care păştea în mijlocul unei poiene, nu departe de casa pădurarului. Îl întrebară şi calul le răspunse:

 

–         Nu mai umblaţi după alt răspuns, dacă omul v-a spus ce v-a spus. Omul le ştie cel mai bine pe toate şi răspunsul lui este cel corect. Privighetoarea cantă cel mai frumos dintre toate păsările.

 

Dar cioara o ţinea pe a ei; să meargă să mai întrebe şi pe al treilea.

 

–         Fie, spuse privighetoarea.

 

Şi mai merseră, nu prea mult şi dădură de un porc ce se bălăcea în noroiul unei bălţi. Îl întrebară şi pe el. Porcul, amintindu-şi că odată, când avea pielea crăpată de noroi uscat şi-l mânca aman, cioara s-a lăsat pe spinarea lui, l-a ciupit de mai multe ori cu clonţul ei mare şi urât, ogoindu-i mâncărimea, răspunse:

 

–         Desigur că tu, cioară, cânţi cel mai frumos dintre toate păsările!

–         Ai văzut?? a croncănit cioară.

 

Şi în clipa aceea s-a repezit la privighetoare şi i-a scos un ochişor. Atunci ea, sărmana, s-a retras în zbor pe-o rămurică de alun şi a început să cânte aşa de trist, de jalnic, încât plângeau şi pietrele.

 

Un om trecu pe acolo şi o întrebă:

 

–         De ce, tu, crăiasă a păsărilor cântătoare şi necântătoare, cânţi aşa cu jale?

–         Cum să nu când cu jale dacă cioara, cu croncănitul ei, crezându-se cea mai iscusită cântăreaţă, nu mi-ar fi scos un ochi, lăsându-mă să mă chinui toată viaţa. Plâng şi mă chinui în sufletul meu, dar cel mai greu mă doare faptul că dreptatea i-a făcut-o un porc.

 

Omul nostru, auzind cele de mai sus, a plecat oftând, gândindu-se că şi între oameni se întâmpla adesea tot aşa.

 

Sursa: Povești nemuritoare (Ed. Ion Creangă)