Cei mai mulţi oameni se uită şi se neagă pe ei înşişi. Dorinţa de a trăi, care e un bine în sine, lipsită însă de adevăr şi demnitate, ne alungă continuu, biete fiinţe nelimpezite, către apele tuturor cedărilor şi îngăduinţelor.
Câtă sforţare, câtă agitaţie, câtă speranţă şi îndemn pentru o lume de aparenţe înşelătoare.
În goana lor după tot ce satisface imediatul, nevoile inferioare ale vieţii, în setea lor de senzaţional, oamenii ucid puterea spiritului şi închid soarele frumuseţii lor interioare. Bătuţi de aripile vânturilor, purtaţi într-o lume care nu mai este umană, oamenii se cred cuceritori, dar sunt robi consumaţi, se cred bogaţi, dar sunt săracii pământului.
Ce e viaţa aceasta pentru cei mai mulţi dintre noi? O toamnă continuă printre copacii căreia cântă glasul stins al frunzelor îngălbenite.
Ce înţeles şi ce rost are o astfel de viaţă? Oamenii nădăjduiesc mereu, cred în ceasul bun al înfloririi. Dar zilele se scurg mai repede sau mai încet, una la fel cu cealaltă, monotone în cenuşiul lor, până ce omul nici nu se mai întreabă de ce e atât de chinuit, de ce e numai umbră şi oboseală.
Oamenii pornesc însetaţi de viaţă şi cei mai mulţi isprăvesc prin a nu mai dori nimic, nici cântec, nici lumină, nici floare şi nici rod, doar apă şi pâine să le ducă zilele. De ce şi unde? Nu interesează!
Viaţa celor mai mulţi oameni e tristă şi aspră, mergere pustie într-o aşteptare nelămurită. Puţini îndrăznesc să o ia de piept, să-i scuture moartea din oase şi să o poarte pe căi noi, pe căi pline de rod şi vrednicie.
Oamenii greşesc deoarece confundă fericirea cu bogăţia materială şi huzurul, înţelepciunea cu abilitatea şi viclenia, bucuria cu plăcerea senzuală. Sufletul lor însetat de pace şi lumină se scaldă continuu în apele tulburi ale răului care nu rareori, pentru a se infiltra, îmbracă haină albă a nevinovăţiei.
Noi nu ştim ce înţeles au zilele noastre mereu duruţe şi ne înăbuşim înainte de a ajunge la porţile libertăţii: cădem fără voie în pacea nocturnă, în pacea fără suflet a unui final agonic.
Mergi în viaţă ca şi când nimic ireparabil nu s-ar întâmpla. Dacă eşti judecat şi lovit pe nedrept, mergi înainte hrănit de speranţa unei lumi mai bune. Fii mulţumit că ai fost lovit pentru biruinţa demnităţii omului şi eşti învins acolo unde numai cei conduşi de spiritul subteran înving. Poartă-ţi gândul mai departe, nu te întrista şi nici nu te sbate în zădărnicia revoltelor, poartă-ţi cugetul şi fapta către ţara unde efortul e poezie şi suferinţa se preschimbă în bucurie.
Ernest BERNEA – Cel ce urcă muntele, 1996.