De mult de tot, în vremuri îndepărtate, pe când lumea trăia în întuneric, era un Uriaş îmbrăcat în pielea lui de corb, care zbura de ici colo, să risipească icrele de păstrăvi prin ape şi seminţele roadelor pe pământ. Adesea el se gândea: “De-ar fi în fiecare apă şi pârâu feluri şi feluri de peşti… De-ar avea fiecare munte, deal, vale, câmpie, întregul pământ tot felul de roade!” Da’ asta era fără nici un folos. Nu există lumină cu ajutorul căreia să găseşti hrană. Chiar şi noaptea, când răsăreau stelele, dăruiau prea puţine raze.
Uriaşul îşi aminti de cerurile din care coborâse şi de lumină puternică ce dăinuia peste ele şi se hotărî să aducă lumina şi să o dea lumii. Înveşmântat în pielea-i de corb, zbura într-o bună dimineaţa drept în sus şi în cele din urmă descoperi o gaură în cer. Îşi scoase pielea de corb şi numaidecât ajunse la un izvor din apropierea casei în care trăia maimarele cerurilor. Se aşeză şi aşteptă.
Nu peste mult, fiica acestuia ieşi purtând în mână o găleată pe care se pregătea să o umple. Coborî la izvorul din faţa casei. Când Uriaşul o văzu venind singură, se preschimbă într-o frunză de cedru şi pluti pe apă. Fata coborî găleată în apă, lua frunza cu apă în găleata şi până să bage de seamă, o sorbi. Îndată căzu grea şi născu un băiat. Atunci părinţii se bucurară. Cât ai clipi din ochi, băiatul începu să crească şi să cotrobăie pe unde se apucă. Maimarele cerurilor curata podelele casei şi le netezea să nu i se rănească nepotul.
Dar într-o zi băiatul începu să strige: “Hama, hama!” Striga întruna şi marea căpetenie era necăjit, şi chemă câţiva robi să plimbe copilul. Robii îl plimbară toată noaptea, dar el nu voia să doarmă şi strigă: “Hama, hama!” La care bătrânul chema pe toţi înţelepţii şi le ceru să-l ajute, deoarece nu ştia ce vrea băiatul şi de ce plânge. Băiatul plângea după o cutie ce atârna pe un perete din casa căpeteniei. Aceasta era cutia în care se păstra lumina zilei şi numele ei era Mă. Băiatul nu era altul decât Uriaşul renăscut şi ştiuse despre “Mă” înainte de a fi coborât pe pământ prima oară.
În cele din urmă, unul dintre înţelepţi înţelese cum trebuie ce înseamnă strigătul băiatului “Hama, hama” şi îi spuse căpeteniei: “Strigă după cutie. De ce nu i-o dai?”
Prin urmare, căpetenia ceru să fie coborâtă cutia. Fu pusă lângă foc şi băiatul se aşeză alături de ea şi încetă să plângă. Apoi rostogoli cutia prin casă. Se juca timp de patru zile. Câteodată o cara până la uşă. Marea căpetenie se obişnui atât de mult să vadă băiatul jucându-se cu cutia, încât aproape că nu îl mai lua în seamă.
Apoi băiatul luă cutia cu lumina şi-o puse pe umeri şi fugi cu ea din casă. Cineva îl văzu şi strigă: “Uriaşul fuge cu cutia!” şi toţi cei din ceruri îl urmară. Dar nu-l putură prinde pe Uriaş, care, când ajunse la gaura din cer, se înveşmânta cu pielea de corb şi zbură în jos, aducând lumina şi căldura lumii noastre.
Sursă: Povesti nemuritoare. – Bucureşti: Editura Ion Creangă.