Erau odată doi prieteni vânători nedespărţiţi. Mergând ei că de obicei, la vânătoare, au apucat-o pe o potecă îngustă din pădure, care abia se zărea printre tufişuri. Şi iată că le ieşi înainte un moşneag care le spuse:
– Să nu mergeţi mai încolo pe cărarea asta.
– De ce, moşule? întrebă unul din ei.
– Pentru că, oameni buni, sta la pândă un balaur. Şi nu este chip nici să treceţi peste dansul, şi nici să-l ocoliţi.
– Mulţumim, moşule, că ne-ai scăpat de la moarte, zise şi celălalt.
Moşneagul pleca în drumul lui.
Cei doi vânători au stat şi s-au gândit şi la urma şi-au zis: “Adică de ce să ne fie frică de balaur dacă avem puşti aşa de bune? Îl împuşcăm şi pace bună!”
Şi au mers mai departe pe aceea cărare. Au mers ce au mers şi, ce să vadă? În mijlocul cărării stătea ditamai grămadă de aur, numai galbeni colea, strălucitori.
Văzând aşa minune, vânătorii au râs de bucurie şi şi-au zis unul altuia:
– Vezi cum a vrut să ne păcălească drăcosul acela de moşneag?
– De n-am fi venit până aici, moşneagul ar fi luat toţi galbenii aceştia, si nu i-am fi găsit noi, ca să trăim bine toată viaţa noastră.
Acum stăteau şi se gândeau ce era mai bine de făcut. Primul zise:
– Du-te repede până acasă în sat şi adă calul, ca să avem cu ce căra grămada asta de bani.
Şi uite aşa rămase unul din ei să păzească aurul, iar celălalt merse în sat după cal. Cel care rămăsese să păzească zise celuilalt:
– Prietene, te rog să treci şi pe la mine pea casă. Spune-i nevestei mele să-ţi dea o bucată de pâine.
– Bine.
Tovarăşul se duse acasă şi-i zise nevestei sale:
– Ştii, nevastă, ce ne-a dat bunul Dumnezeu?
– Ce ne-a dat?
– O grămadă de aur, cu care să trăim din belşug nu numai noi doi, ci şi copiii copiilor nostri! Aprinde degrabă cuptorul şi coace o turtă cu otravă. E pentru tovarăşul meu, căruia am să-i spun că mi-a dat-o nevasta lui.
Nevasta făcu turta cu otravă şi o rumeni la cuptor, iar bărbatul ei încalecă pe cal şi-o porni la locul din pădure, unde-l aştepta celălalt tovarăş.
Tovarăşul care rămăsese lângă grămadă de galbeni îşi încarcă puşca şi îşi zise: “Cum îl văd că intră în pădure, am să-l împuşc, astfel banii o să-mi rămână numai mie, iar acasă am să spun că nu l-am mai văzut.”
Celălalt venea în goană mare. Cel din pădure, de cum îl văzu, puse puşca la ochi şi-l dobori la pământ. Apoi scotoci în traista de pe cal, scoase turtă, o mânca şi muri şi el, otrăvit.
Cât despre grămadă de aur, ea rămase acolo, la locul ei, pentru că balaurul cel adevărat, lăcomia, îi răpusese pe amândoi vânători.
Sursa: Povești nemuritoare.- București, Ed. Ion Creangă.
Super!