E MULT, foarte mult de atunci.
Pe vremea aceea era stăpân tot Cerul şi Pământul un zeu foarte puternic. Şi când fu aproape de moarte, zeul acesta împarţi moştenirea lumii întregi între cei doi băieţi şi o fată pe care îi avea.
Fetei, pe care o chema Amaterasu, îi dădu Soarele; băiatului mai mare, numit Susanoo, îi dărui Marea, iar celui mic, Luna, fiindcă era de pe atunci o fire liniştită; chipul lui blând se poate vedea şi azi când e lună plină.
Amaterasu fu fericită cu alegerea părintelui ei. Îşi luă numaidecât împărăţia în primire, bucuroasă că poate face atâta bine oamenilor, animalelor şi plantelor, cu căldură şi lumina Soarelui.
Din toţi trei, Susanoo nu fu de loc mulţumit cu moştenirea primită şi se arata foarte supărat cu Marea, partea ce-i venise lui.
– Dar ce? Eu stau într-un loc umed şi rece, în timp ce soră-mea se răsfăţa în căldură?
De năcaz, se repezi pe Cer, dădu buzna în odaia frumoasă dinăuntrul Soarelui, unde surioară lui învăţa pe fetiţe să ţeasă pânză în fire de aur şi de argint, se năpusti pe gherghefuri şi pe război, le strică şi le rupse firele, băgând groază în bietele fete.
Amaterasu, înspăimântată, o rupse afară şi se ascunse într-o peşteră din creierul munţilor.
Şi cum se închise în peşteră, cum se cufundă toată lumea în întuneric beznă, că doar ea era Zeiţa Soarelui şi putea să facă lumină ori întuneric după bunul ei plac. Ba, oamenii spuneau că lumina Soarelui izvorăşte din ochii ei strălucitori.
Arunci ceilalţi zei rămaşi în întuneric au fost tulburaţi şi deznădăjduiţi. Ce să facă ei, să aducă iarăşi lumină pe lume? S-au chibzuit în tot felul şi iată ce au hotărât:
Şi-au amintit că Amaterasu era din fire curioasă – ca de! Doar era femeie – şi au pus pe o altă zeiţa să danseze în fata peşterii unde se ascunsese Amaterasu; iar în jurul dănţuitoarei, ceilalţi zei au început să cânte şi să râdă, ba au pus şi pe cocoşi să le dea ajutor.
Când a auzit atâta zgomot. Amaterasu, curioasă, a crăpat niţel intrarea peşterii, ca să vadă ce e. Zeii, care atâta aşteptau, i-au pus în faţă o oglindă şi i-au strigat:
– Uită-te aici, la această nouă zeiţă, mai frumoasă decât tine!
Amaterasu, care vedea pentru prima oară o oglindă, nu şi-a închipuit că cea ce privea ea acolo nu era decât chipul ei răsfrânt în oglindă. Şi, din ce în ce mai curioasă să vadă cum dansează nouă zeiţă, a ieşit afară. Atunci, un zeu voinic, care se aţinea la gura peşterii cu un bolovan cât toate zilele, a astupat repede intrarea, încât zeiţa, rămânând afară, n-a avut altceva de făcut decât să se întoarcă în odaia sa din Soare.
Iar pe fratele ei zeii l-au pedepsit, de teamă să nu mai facă vreo poznă, dându-l afară din lumea zeilor. Bietul Susanoo, izgonit din Cer, a fost silit să se coboare pe pământ.
Aci, pe când se plimba pe marginea unei ape mari, zări pe un bătrân şi o femeie bătrână, ţipând şi plângând şi îmbrăţişând pe faţa lor.
– Ce e? Ce vă bociţi? Întrebă Susanoo.
– Uite, spuse moşul, am avut opt fete; da’, vedeţi dumneavoastră, lângă coliba unde locuim e o baltă şi-n baltă şade un balaur grozav de mare.
– Un balaur cu opt capete, zise baba.
– Şi-n fiecare an o dată, balaurul iese de acolo şi ne mănâncă câte un copil. Acu’ am mai rămas doar cu fata asta şi azi e ziua când balaurul trebuie să iasă s-o înghită şi pe ea.
Şi bieţii oameni se puseră iar pe plâns.
– Nu vă fie frică, le spuse Susanoo. Eu pot să vă scap fata. Uite ce să faceţi: luaţi opt hârdaie mari, umpleţi-le cu rachiu tare, puneţi-le unul lângă altul, într-un loc şi plecaţi de acolo.
Oamenii aşa făcură. Şi abia isprăviră, ca şi zăriră dihania apropiindu-se. Era aşa de lungă, că de abia îşi târa corpul pe opt dealuri şi opt vai.
Acu balaurul avea el opt capete, dar avea şi opt nasuri, aşa că pe fiecare nas îl gâdilară mirosul tare de rachiu. Bagă câte un cap în câte un hârdău şi bău, şi bău, până ce se îmbată mort, de i se bălăbăneau balaurului cele opt capete somnoroase, ameţite de băutură.
Când adormi, Susanoo, care atâta aştepta, se repezi cu sabia să şi îi tăie pe rând toate opt capete, iar pe urmă îi sfârteca şi corpul bucăţi.
Dar când să-i taie coada ce să vezi, lucru de mirare! Sabia i se frânse în două. Şi pentru că balaurul murise, de nu mai era nici o primejdie, se apropie mai bine să caute în coada balaurului şi dădu de o sabie cum nu se poate mai frumoasă, împodobită cu pietre scumpe.
Când văzură moşneagul şi baba dihania răpusă şi singura lor fiică ce le mai rămăsese, vie şi nevătămată, nu mai putură de fericire. Cu ei veni şi faţa să-i mulţumească, şi cum era chipeşă şi mândră, Susanoo o îndrăgi şi se însura cu ea. Dar cu faţa se purta foarte blând, nu cum făcuse cu soră-sa.
Şi locuiră fericiţi la un loc cu părinţii fetei. Iar când, după mulţi ani, muri moşul şi baba, şi, mult mai târziu muri Susanoo cu nevasta lui, sabia cu pietre preţioase rămase moştenire copiilor lor, şi pe urmă nepoţilor şi strănepoţilor, şi tot aşa din tata în fiu, până ce ajunsese în mâinile Mikadoului, împăratul Japoniei, care o păstrează bine, că pe cea mai scumpă comoara.
Sursă: Povesti nemuritoare. – Bucureşti, Editura Ion Creangă.
******************************************************