De mult, tare de mult, un ou s-a apucat să cutreiere lumea şi s-a întâlnit cu un crab.
– Unde mergi? – A întrebat oul.
– Dar tu? – Răspunse crabul.
– Mă duc să cutreier lumea – zise oul.
– Vin şi eu, nu vreau să mă las mai prejos – zise crabul.
– Bine, zise oul, hai!
Aşa că acum erau doi tovarăşi de drum.
Merseră ei ce merseră şi întâlniră un răţoi.
– Unde mergi? – L-a întrebat oul.
– Dar voi? Răspunse răţoiul.
– Noi mergem să cutreierăm prin lume – zise oul.
– Hai cu noi!
Răţoiul se învoi şi porniră la drum toţi trei.
Nu după mult timp întâlniră un curcan.
– Unde mergi? – L-a întrebat oul.
– Dar voi? Răspunse curcanul.
– Noi mergem să cutreierăm prin lume – zise oul.
– Hai cu noi!
Curcanul se alăturară celor trei.
Pe drum se întâlniră cu un cal, un taur şi un cocoş, aşa că acum erau şapte.
Drumul i-a dus pe cei şapte prieteni într-o pădure deasă. Cum se înnopta şi li se făcuse foame se hotărâră să caute un adăpost şi ceva de-ale gurii. Oul îi spuse cocoşului să se urce într-un copac înalt şi să vadă dacă zăreşte ceva. Cocoşul se cocoţă în vârful copacului şi văzu, nu departe de locul unde se aflau, o căsuţă pe o colină. Merseră într-acolo şi oul spuse calului să bată la uşă şi să ceară adăpost şi ceva mâncare. Le deschise o bătrână care nu îi primi în casă şi îi alungă.
Atunci oul îi spuse taurului să ia femeia în coarne şi să o ducă în pădure. Taurul o luă pe femeie şi o duse în pădure unde o aruncă într-o groapă. Apoi cei şapte prieteni se întoarseră la căsuţa unde găsiră o masă întinsă cu tot felul de bunătăţi. Căsuţa era adăpostul celor şapte tâlhari care se întorceau cu prada. Auzind zarvă, oul le spuse tovarăşilor săi să se ascundă: cocoşul zbura pe acoperiş, taurul se duse în ogradă, calul se ascunse îndărătul uşii. Curcanul sari pe cuptor, răţoiul sub laviţă, crabul în pocalul cu apă iar oul în jăratec.
Cum se îndreptau hoţii înspre casa fură miraţi ca nu văd lumina şi crezură că bătrâna adormise. Cel mai mare dintre ei zise:
– Aveţi grijă să nu stricaţi ceva din cele ce am furat, că eu mă duc înainte să văd ce s-a întâmplat.
De cum intră hoţul în ogradă, taurul îl luă în coarne şi îl aruncă în casa unde calul îl izbi cu o copită.
– Stai că pun eu mâna pe voi! – Zise hoţul, încercând să aprindă lumina cu jarul din soba.
Dar oul, care se afla ascuns acolo, sufla toată cenuşa în obrazul hoţului. Orbit de cenuşa fierbinte, hoţul sări să ia pocalul cu apă dar crabul îi prinse mâna în cleştii săi. Speriat, hoţul sparse pocalul şi făcu ditamai tărăboiul. Taman atunci răţoiul bătu din aripi şi făcu “mac, mac, mac!” Curcanul de pe cuptor bătu şi el din aripi şi făcu “glu, glu glu!” Calul îl pocni din nou cu copită şi îl expedie afară unde taurul îl luă iar în coarne şi îl azvârli afară din ograda. Cocoşul se porni să cânte “cucurigu” de pe acoperiş.
Hoţul ajunse fugă la ai săi şi zise:
– E vai şi amar de casă! Nici nu am apucat să intru bine în curte că m-au împins în casă. Când am vrut să aprind lumina să văd cu cine am de-a face, unul cu puşca a tras în mine de aproape m-a orbit. Când am vrut să iau apa din pocal să îmi spăl faţă un croitor mi-a tăiat degeţel cu foarfecele; de sub laviţă ţesătorul m-a lovit cu suveica şi a strigat” Da, da!” De pe cuptor, brutarul a vrut să mă pună pe lopată şi zicea: “Dă-i, dă-i!” Din spatele uşii pantofarul mi-a dat una cu calapodul. Bine că am scăpat şi nu m-am urcat pe acoperiş, de unde călăul strigă: “Aduceţi-l aici!”
Auzind aceste grozăvii, hoţii se puseră pe fugă şi lăsară baltă toată prada. Cei şapte prieteni se aşezară la masă, mâncară şi băură în voie iar apoi se duseră fiecare pe drumul lui şi poate, cine ştie, într-o zi se vor întâlni din nou şi vor face o altă poznă.
Sursă: Poveşti nemuritoare. – Bucureşti: Editura Ion Creangă.