Aceasta este o poveste, probabil apocrifă, abundând de evenimente sincronisice, despre un sfânt catolic din perioada medievală. Este un exemplu al felului în care soarta poate conduce spre destin, atunci când eul se smereşte:
Julian, un tânăr din înalta nobilime, vâna într-o zi în adâncul pădurii când, dintr-o dată, i-a ieşit în faţă un misterios cerb alb. Julian a rămas ca trăsnit când cerbul a început să vorbească: “Nu mă vei ucide pe mine, ci într-o zi îţi vei ucide părinţii!” Profund tulburat şi dorind din tot sufletul să evite o astfel de soartă, Julian a fugit chiar în acea noapte departe de casa părinţilor săi. După un drum lung şi obositor, a ajuns într-un alt regat. Curând, măiestria sa în mânuirea armelor l-a făcut remarcat peste tot şi, după un timp, a fost invitat să se alăture gărzii personale a regelui.
Regele nu a putut să nu recunoască destoinicia lui Julian în bătălie, onestitatea sa semeaţă, ţinuta nobilă şi chiar ciudata tristeţe sfâşietoare care-i întuneca din când în când chipul şi-l făcea să pară mai matur decât ai fi putut judeca după vârsta sa fragedă. Curând, regale l-a numit pe Julian cavaler, iar apoi i-a dăruit un castel şi chiar mâna fiicei sale. Prinţesa Catherine era frumoasă şi cunoscută pentru pioşenia ei şi bunătatea faţă de cei săraci. În noaptea nunţii, Catherine şi-a rugat soţul să-i dezvăluie obârşiile sale. Julian i-a vorbit cu sinceritate despre profeţie şi despre exilul său autoimpus. Plină de compasiune, văzându-l astfel încătuşat în superstiţie şi teamă, ea a sperat că va învăţa să acorde încredere providenţei Domnului.
Între timp, pe parcursul celor doi ani care trecuseră, părinţii lui Julian, doborâţi de durere şi dezorientaţi de plecarea sa, au pornit să-l caute în toate cele patru zări. Într-o noapte, în timp ce Julian vâna împreună cu oamenii lui, părinţii săi, osteniţi de drumul de peste zi, au ajuns la poarta castelului, fără să ştie că aceea era locuinţa fiului lor. Prinţesa Catherine i-a salutat pe străini şi i-a poftit înăuntru. Întotdeauna era cumsecade cu pelerinii şi drumeţii care se opreau la uşa ei. Stând împreună lângă foc şi bând bere de ghimbir, bătrânii i-au povestit prinţesei despre lunga lor căutare. Pe când asculta, Catherine şi-a dat seama că erau, într-adevăr, părinţii soţului său! Ce surpriză minunată ar fi ca a doua zi dimineaţă să fie întâmpinaţi de Julian! Mărturisindu-le încă nimic, le-a oferit patul ei nupţial şi s-a dus la capelă să mulţumească pentru o astfel de sincronicitate.
În aceeaşi noapte, în timp ce îşi ridica cortul în pădure, Julian a auzit cum doi dintre oamenii lui vorbeau pe şoptite despre soţia sa. Nedându-şi seama de minciuna spuselor lor, el şi-a înşeuat calul şi a gonit ca vântul spre castel, eul său jignit şi inflaţionat fierbând de răzbunare. Ajungând înainte de ivirea zorilor – pe când soţia sa era aţipea în capela – Julian a alergat cu răsuflarea tăiată spre dormitor, unde a văzut, într-adevăr, două siluete îmbrăţişate sub pledul mătăsos. I-a ucis pe amândoi cu lovituri de sabie rapide şi pline de ură, în timp ce urla de furie şi indignare. Auzind zgomotul, Catherine a venit din capelă cu o torţă, la lumina căreia li s-a dezvălui amândurora ruşinoasa şi sângeroasa împlinire a sumbrei profeţii a cerbului.
Julian şi Catherine au jelit împreună şi, drept penitenţa, şi-au transformat castelul într-un spital pentru săraci. Şchiopii, bolnavii şi săracii veneau din tot regatul pentru a beneficia de ospitalitatea lor iubitoare. Mulţi şi-au aflat alinarea din mâinile smeritei şi sincerei lor gazde care, astăzi, este Sfântul Julian, ocrotitorul hangiilor.
Sursă: Puterea coincidentei: Cum ne arată viaţa ceea ce avem nevoie să ştim/RICHO, David. – Bucureşti: Editura Trei 2011, pp. 124-126.