Nu noi posedăm obiectele. Ele ne poseda pe noi.
Fiecare este liber să aibă ce-i place, dar ceea ce contează mai mult decât orice este să avem atitudinea potrivită faţă de lucruri, să cunoaştem limitele propriilor nevoi şi aşteptări de la viaţa: să ştim ce ne-ar plăcea să citim, ce filme am dori să vedem, ce locuri ne-ar bucura peste măsură…
Un ruj, o carte de identitate, o bancnotă sunt de-ajuns într-o geantă. Dacă aveţi o singură pila de unghii, veţi şti unde s-o găsiţi. Ceea ce e material ar trebui să aibă o importanţă minimă, cu excepţia confortului, a calităţii mediului în care trăiţi şi a uneia sau două mobile cu adevărat frumoase. A refuza să aveţi multe înseamnă a putea aprecia pe deplin tot ceea ce aduce bucurii spirituale, emoţionale, intelectuale.
Aruncaţi tot ce este inutil sau prea uzat. (sau mai degrabă puneţi obiectul în faţa blocului, cu o pancartă pe care să scrie că poate să-l ia cine vrea.)
Donaţi ceea ce mai poate fi folosit (cărţi, haine, veselă…) spitalelor şi căminelor de bătrâni. Nu veţi pierde nimic făcând asta, dimpotrivă veţi câştiga satisfacţie şi bucurie.
Vindeţi bunurile pe care le utilizaţi rareori sau niciodată. Apoi, după ce aţi golit totul, apreciaţi în sfârşit privilegiul de a nu mai avea nimic de oferit hoţilor, flăcărilor, moliilor sau invidioşilor. A deţine mai mult decât strictul necesar înseamnă a ne atrage noi nefericiri. Şi apoi, o ştim cu toţii, nimeni nu se poate menţine la suprafaţă cu prea multe bagaje.
Sursă: Arta simplităţii/LOREAU, Dominique. – Bucureşti: Baroque Books & Arts, 2012, pp. 21-22.