Motto: Aceeaşi armonie stăpâneşte şi sufletul nemuritor. – William SHAKESPEARE, Neguţătorul din Veneţia
Ceea ce urmează este o poveste hasidică pe care am auzit-o cândva şi care m-a urmărit pe parcursul anilor. O consider atât de profundă, încât nu mă satur să o contemplu, dar încă nu simt că am exploatat-o suficient. O împărtăşesc în finalul acestei cărţi, întrucât am convingerea că relatează cu o minunată bucurie sincronicitatea dintre problemele religioase, conştiinţa spirituală şi puterea energii vii.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea un tânăr rabin dintr-un sat polonez era lăsat fără replică de întrebările teologice neobişnuit de profunde pe care enoriaşii lui i le puneau repetat. Deşi locuitorii acestui shtetl erau simpli agricultori şi crescători de vite, ei erau adesea măcinaţi de întrebări precum: De ce există suferinţa şi rău în lume? De ce nu intervine Dumnezeu pentru a-i salva pe cei nevinovaţi? De ce există pogromuri? Care este semnificaţia fundamentală a Exodului? Ce se întâmplă după moarte? Deorece nu fusese un student eminent la yeshiva/seminar, el nu intrase în viaţa de rabin cu prea multe răspunsuri. Uneori, nici nu înţelegea bine întrebările. Totuşi, el şi-a amintit de cel mai bun profesor al său, un rabin înţelept, foarte bătrân şi învăţat. Într-o zi i-a scris, întrebându-l dacă poate veni într-o seară la shul, pentru a răspunde în locul lui tuturor întrebărilor încurcătoare. Spre fericita lui surpriză, marele rabin a fost de acord.
O lună mai târziu, toată congregaţia zumzăia de încântare la gândul că problemele sale religioase îşi vor găsi, în sfârşit, un răspuns şi vor fi rezolvate. Când înţeleptul din Cracovia, cu lunga sa barbă albă şi umerii încovoiaţi, a intrat în lăcaşul sfânt, ei stăteau în sinagogă inundată de lumina lumânărilor, plini de o mare veneraţie şi cuprinşi de o atenţie înflăcărată. Bătrânul a urcat şi s-a oprit tăcut în fata bimei (strana care este citită Tora). După un moment contemplativ, s-a aşezat liniştit pe un scaun de lemn nefinisat, cu faţa la oameni. Vocea sa era slabă, dar în tăcerea aşteptării putea fi auzit cu uşurinţă: “Vreau să aud întrebările voastre şi apoi le voi răspunde – nu fiecăruia în parte, ci numai după ce le voi auzi pe toate”.
Enoriaşii s-au ridicat pe rând rostindu-şi întrebările, neînţelegând cum rabinul, care ascultă, evident, cu atenţie, şi le va putea aminti pe toate. După ce toţi cei care au dorit să vorbească şi-au expus dilemele, bătrânul înţelept a aruncat o privire audienţei, întrebând dacă mai are cineva ceva de spus. Singurul răspuns a fost tăcerea, aceea tăcere încordată a acelora care au aşteptat mult timp satisfacţia, iar acum erau pe cale de a o obţine. “Bine”, a murmurat el. “Acum voi răspunde fiecărei întrebări.” Micuţa congregaţie era ochi şi urechi la învăţătorul său, cu gâturile întinse, urechile ciulite, ochii strălucind de convingerea că vechile lor enigme vor fi, în sfârşit, clarificate.
Bătrânul rabin i-a privit cu atenţie şi cu deosebită blândeţe. El a început să fredoneze un niggum [melodie curgând în căutarea propriului său final de neatins] local, o melodie populară folosită în slujbele religioase pentru a induce o atitudine de rugăciune. Oamenii se uitau la el şi unii la alţii. Ce ar fi putut însemna asta? Fredonatul reprezenta un prolog al răspunsului sau? Era plictisit? Dar, fără nicio explicaţie, călăuza lor mai în vârstă continua să fredoneze melodia pe care o ştiau atât de bine cu toţii.
După un timp, oamenii au început să fredoneze la unison cu rabinul. Unii dintre ei şi-au luat viorile şi oboaiele şi au început să cânte în surdină, pentru a acompania zumzetul. Curând, începuseră să danseze şi să să legene, seara devenind o petrecere plină de râsete şi bucurie. Rabinul şedea pe scaunul său zâmbind, bătând ritmul cu piciorul şi continuând să fredoneze.
Ceva mai târziu, obosind, oamenii au început să se relaxeze şi au devenit din nou tăcuţi. Acum îl priveau curioşi pe rabin. Va răspunde, în fine, întrebărilor lor? Iar el a vorbit: “Am răspuns tuturor întrebărilor voastre” a anunţat el şi, închinându-se în faţa lor şi a Torei, a plecat.
Abraham Joshua HESCHEL
Sursă: Puterea coincidentei: Cum ne arată viaţa ceea ce avem nevoie să ştim/RICHO, David. – Bucureşti: Editura Trei 2011, pp. 215-217.