Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestos, cu ramurile întinse spre cer. Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le aplecă, pentru că ştrengarul să le poată atinge. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Băiatul a crescut şi uneori dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele pădurii, iar copacul, la rândul lui, era fericit.
Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui lumeşti. Examene, prieteni, să-şi facă o casă… Copacul aştepta cu nerăbdare şi dor, dar băiatul, mare de acum, venea tot mai rar. Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul l-a strigat: “Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”. Băiatul i-a replicat: “Ce poţi să-mi oferi ca să trec să te văd?”. Uimit, copacul i-a răspuns: “Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi dau tot ce am. Din păcate, noi copacii, nu avem bani. În schimb suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, pasarelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele, umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi, când bate vântul, dansăm şi cântam…”. Băiatul l-a lămurit că în lume are nevoie de bani, că doar ei contează. Copacul i-a oferit fructele sale ca să le vândă pentru bani, apoi, după ani, şi-a sacrificat ramurile pentru că omul să îşi ridice o casă…
Deşi a rămas dor un trunchi, arborele era foarte fericit. Bărbatul plecă de fiecare dată fără să-şi mă idea osteneala să arunce în urma măcar o privire. Copacul a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: “Vino, vino, iubitul meu”. În zadar…
Să dăruieşti totul, să sacrifici totul, fără regret, asta înseamnă iubire adevărată, căci dragostea nu are niciun scop şi îşi este sieşi propria răsplata. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate oferi ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.
Sursă: Taifasuri, nr. 154/2008 [după “Arborele care dăruieşte” de SHEL SILVERSTEIN]