Demult de tot, leul se plimba cu capra la marginea junglei. Nu departe de pădure se aflau colibele oamenilor. Dar ei nu intrau în junglă niciodată; atât doar că despărţise satul lor de ea printr-un gard înalt de nuiele.
– Ce mai veşti din pădure, dragă prietene? îl întrebă capra pe leu.
– Tocmai vin de la un ospăţ pe care l-am dat în cinstea unor prieteni ai mei. Au venit leopardul, hiena, lupul, taurul sălbatic, zebra şi şacalul.
– Cred că v-aţi distrat de minune, că de mine, ce să zic, aşa nebăgată în seamă ce mă aflu! Dar n-am a mă plânge; pasc iarba şi mă odihnesc la umbra copacilor din marginea junglei. Mă mulţumesc cu ce am şi sunt fericită.
– Cum?! răcni leul furios. Vrei să spui că nu mă invidiezi pentru puterea şi măreţia mea? Când rag o dată de furie, toate fiinţele pădurii nu ştiu în ce cotloane să se mai ascundă!
– Eu n-am avut cum să cunosc puterea şi măreţia ta, leule; aşa că n-am de ce să te invidiez.
– Cum, chiar n-ai aflat de puterea mea, că sunt supranumit regele animalelor?
– O fi cum spui tu, dragă prietene, dar să ştii că este altul, mult mai de temut că tine în junglă.
– Care e acela??! Dă-i numele repede şi jur să-l sfarm cu o singură labă.
– Chiar vrei să te măsori cu el? Ştii cine este? E şarpele! răspunse capra. Şi n-aş vrea să-l am prin preajmă niciodată.
– Ceee??! Jivina aceea târâtoare, să fie mai puternică decât mine?? Glumeşti, dragă capră.
– Ba nu glumesc deloc. De vrei să te înfrunţi cu el, eu îţi mijlocesc întâlnirea.
– Chiar acum! răspunse leul, nerăbdător.
– Atunci pun un rămăşag împotriva ta, leule.
– Bine, ce rămăşag pui?
– Să-mi aduci chiar acum o sută de ciorchini de banane pe câmpul de luptă, uite, chiar sub acel copac uriaş de colo.
– Şi dacă pierzi ? o întrebă leul.
– Atunci voi rămâne sclava ta şi te vei folosi de mine cum vei voi.
– Bine, zise leul. Eu mă duc să-ţi aduc bananele, iar tu cheamă şarpele să se bată cu mine.
Şi leul plecă după banane. Capra merse acolo unde ştia că dormitează şarpele şi-l înghionti cu un corn:
– Sîîîîî! Sîîîîî! Cine mă deranjează? întrebă acesta.
– Scoală, somnorosule! strigă la el capra. Trebuie să-mi câştigi un rămăşag de o sută de ciorchini de banane. Pentru asta trebuie să-l răpui pe leu.
– Sîîîîî! Şi dacă-l răpun, ce-mi dai?
– Îţi aduc vânat din cel fraged cât îi pofti, zise capra.
– Bine, unde trebuie să merg?
– În poiana de colo.
– Sîîîîî! Atunci, să mergem.
Şi în timp ce şarpele ajungea în poiană şi se încolăcea pe ultima craca a uriaşului copac, iată-l şi pe leu, întovărăşit de mai multe animale, care cărau în spinare cei o sută de ciorchini de banane.
– Ei, întreabă leul pe capră, unde-i puternicul tău prieten care se încumetă să se bată cu mine?
– Sîîîîî! Aici, pe craca asta uscată, îi răspunse şarpele. Dar apropie-te, mărite rege al animalelor, că eu am vederea slabă şi nu te văd bine. Apropie-te, aşa, acum parcă te zăresc puţin.
Capul uriaşului şarpe era acum la câţiva centimetri de capul leului.
– Ei, acum mă vezi? întrebă dispreţuitor leul.
Dar nu sfârşi bine vorba că şarpele îşi încolăci trupul pe gâtul lui şi-şi înfipse adânc colţii veninoşi în sprânceana leului. În clipa următoare leul simţi că un foc îi străfulgeră întregul corp, după care căzu la pământ mort.
Toate animalele de faţă se retraseră cu frică în pădure. Şarpele, rămas numai cu capra, îi spuse:
– Acum, capro, uite ce ai să faci: o iei pe cărarea asta şi ai să ajungi la colibele oamenilor. Ai să le spui că eu am răpus leul. Aciuiază-te pe lângă oameni şi caută să le fii de folos. Căci aşa, neajutorată şi lipsită de apărare, nu ai ce cauta în junglă.
Şi şarpele se întinse la pământ şi se pierdu în desiş.
Iar capră o luă pe cărare şi întâlni o femeie. Ea se sperie când văzu acest animal cu coarne, dar capra o linişti:
– Nu-ţi fie frică de mine, femeie. Am fost trimisă de şarpe, care l-a răpus pe leu, să trăiesc pe lângă oameni şi să le fiu de folos. Vino în junglă să vezi leul mort. Blana lui îţi trebuie. Ştiu că atunci când mă voi îngrăşa, mă veţi tăia şi mă veţi mânca. Dar mai bine aşa decât ruptă în bucăţi de fiarele din junglă.
Femeia merse şi văzu trupul leului. Îl jupui şi îi lua blana.
Şi de atunci capra a rămas pe lângă om, să-i fie de ajutor. Iar antilopa, care n-a avut ocazia să-l cunoască pe şarpe, a rămas în sălbăticie, gata oricând să cadă pradă fiarelor din junglă.
Sursa: Povesti nemuritoare.- Buc., Ed. Ion Creanga