3056. Un om bătu la uşa prietenului drag.
“O, cine eşti tu oare, om vrednic şi pribeag?”
3057. „Sunt eu!” răspunse insul. ”Te du! Nu se cuvine
să stea la masa asta un om necopt ca tine”.
3058. „În focul surghiunirii fiinţa-ţi să se coacă,
şi n-o să mai încerce atunci să se prefacă.”
3059. Plecă de-ndată omul. Călători vreun an,
surghiunul pârjolindu-l cu focul său avan.
3060. Şi ars de-acea văpaie dar şi cu mintea coaptă,
se-ntoarse la amicu-i, să vadă de-l aşteaptă.
3061. Bătu din nou la uşă cu teamă şi-umilinţă,
ca nu cumva să-i scape iar vreo necuviinţă.
3062. Şi-l întrebă amicul : „Cine-i la uşă-acu?”
Şi omul îi răspunse : „La uşă eşti chiar tu!”
3063. Prietenul îi zise : „O, intră, eu al meu,
căci tu eşti eu şi-n casă nu-i loc pentr-un alt eu”.
3064. Al aţei dublu capăt nu-i acului pe plac.
Cum însă-acum eşti unul, hai, intră-n acest ac!”
Sursa: Oceanul sufletului / JALAL-UD-DIN RUMI; trad. Otto STARCK.- Bucuresti: Herald, 2016, pp. 138-139.
NOTE la “Cei doi prieteni” (pp. 202-203):
3056-3064. Rumi însuşi în volumul sau de meditaţii în proza Fi-hi ma fi hi ne oferă cel mai adecvat comentariu al acestei parabole: „În prezenţa lui Dumnezeu nu pot coexista două euri. Tu spui eu şi El spune eu. Ori tu dispari în faţa lui, ori El în faţa ta, ca să nu rămână nicio urmă de dualitate. Dar cum e imposibil şi de neconceput ca Dumnezeu să moară, tu trebuie să fii cel care dispare, ca El să ţi se decopere şi dualitatea să se anuleze”.