În măreţul oraş Samarkand, nestemata Orientului, parte a imperiului persan, trăiau doi baturi, viteji adică. Meşteri neîntrecuţi în ale armelor şi chiar mai mult, în făurirea lor. Erau nişte ostaşi şi fierari desăvârşiţi. Mereu erau, amândoi, umăr la umăr, în fruntea oastei care apăra oraşul de hoţii djeta, adică din pustiu, sau de triburi năvălitoare, că mulţi râvneau la bogatul oraş.
Când, într-o zi, din ţinutul leopardului de zăpadă a venit o caravană mare și puternică, apărată de ostași cum nu mai văzuse Samarkandul. Li se spunea varengi și erau uriași, niște războinici necruțători, care insuflau teamă și respect. Conduși de cea mai frumoasă fată care a călcat vreodată în Samarkand. Ce zic eu călcat, că parcă plutea. Era înaltă şi subţire, cu părul blond împletit în cozi grele şi cu ochi albaştrii. Iar la cingătoare purta cu mândrie un jungher nemaivăzut. O prințesă războinică, o prințesă a negustorilor. Mereu zâmbea, iar când cânta, nici privighetoare nu mai îndrăznea să-şi înalţe trilurile. Se spunea că ar fi fost fata unui foarte bogat cneaz negustor din ţara roxolanilor și că întreaga caravană era proprietatea ei. Şi cum altfel, cei doi fierari și ostaşi cad îndrăgostiţi de mândra fată.
Dar erau prieteni buni şi fraţi de sânge. Jurăminte înfricoşate erau pe capul, pe inima şi pe sufletul lor, făcute în miez de noapte la întretăierea a trei drum.
Aşa că au făcut o prinsoare, ca să vadă cine dintre ei să-i facă curte frumoasei și nemaivăzutei străine. La următoarea alarmă a santinelei de pe ziduri, chemare la arme contra cine ştie cărui năvălitor, ei, baturii, urmau să facă fiecare câte un şemşir, o sabie de luptă, adică, şi să plece cu ea la bătălie. Cine ar fi terminat mai repede și ar fi avut mai multe victorii cu sabia făurită, a aceluia să fie faţă!
Zis şi făcut! Când, peste câteva zile, marele clopot al Samarkandului a vestit năvala hoţilor din pustiu, cei doi fierari s-au apucat să facă câte o sabie. Au luat multe sârme de diferite metale, le-au răsucit, apoi le-au pus la forjă să se înroşească, le-au îndoit de 111 ori, le-au bătut cu barosul până când a ieşit un şemşir cum trebuia. Repede şi-au pus zalele, au încălecat şi au plecat la bătălia care abia începuse.
Dar nu au avut noroc. Abia dacă începuseră lupta, că noile lor săbii s-au spart în bucăţi. În graba lor, uitaseră să le călească! Au avut mare noroc că au scăpat cu viaţă, numai pentru că ceilalţi ostaşi le-au sărit în ajutor. Dar tot au fost răniţi. Au zăcut, fiecare dintre ei, vreo lună de zile, cu fierbinţeală. Când s-au făcut mai bine, au aflat că frumoasa străină plecase, nu se ştie încotro, cu caravana de cămile a tatălui ei, bine apărată de războinicii nordici, călare pe o frumoasă cămilă albă și cu un jungher, un șemșir nemaivăzut la brâu, făcut de un mare meșter din Zanjan, rudă de familie.
De atunci a rămas vorba: „Ce-am avut şi ce-am pierdut!” Iar cei doi baturi au făcut haz de necaz şi au rămas de pildă până în ziua de astăzi! Nu se știe dacă și-au găsit perechea, dragostea nu este o întrecere între fierari!
Radu Costin ŞTEFĂNESCU
Sursă: http://evz.ro/horoscop-povestea-celor-doi-baturi.html