Sunt extrem de mirat să vă văd pe toţi arătând atât de îngrijoraţi în legătură cu viaţa. La înţelegerea vieţii nu ajungem doar gândindu-ne la ea; putem înţelege viaţa numai dacă o trăim din plin. Nu există alt mod de a cunoaşte adevărul.
Treziţi-vă şi trăiţi! Treziţi-vă şi mişcaţi-vă! Adevărul nu e ceva mort, care poate fi găsit fără efort. El este un curent extrem de viu. Numai cel care se mişca împreună cu el, liber şi fără constrângeri, îl poate găsi. Gândindu-ne la ce ne aşteaptă în depărtare, pierdem adesea din vedere ceea ce e aproape de noi, iar ceea ce e afla la distanţă e ascuns în el. Nu e oare inevitabil faptul că trebuie să descoperim ceea ce e aproape de noi, ca să putem descoperi ceea ce e la depărtare? Nu exista oare întreg viitorul în momentul prezent? Nu conţine cel mai mic pas cea mai mare călătorie care se aşterne înainte?
Un fermier simplu se ducea la munte prima dată în viaţa lui. Deşi muntele nu era foarte departe de satul lui, el tot nu reuşise să-l urce vreodată. Vârfurile muntelui, acoperite de verdele arborilor, se vedeau de jos, de pe câmp, şi adeseori se născuse în el dorinţa arzătoare de a le vedea de aproape. Dar, dintr-un motiv sau altul, drumeţia fusese mereu amânată, iar el nu reuşise să ajungă acolo.
Ultima dată fusese descurajat de faptul că nu avea lampa cu el, iar ca să ajungă sus pe munte era nevoit să pornească cu noaptea în cap. Dificilul urcuş punea încă şi mai multe probleme după răsăritul soarelui. Dar de data aceasta adusese cu el o lampă şi era atât de entuziasmat la gândul că va urca pe munte, încât n-a putut să pună geana pe geana în prima parte a nopţii.
S-a trezit la două dimineaţa şi a pornit spre munte. Dar de îndată ce a ieşit din sat, a început să şovăie, apoi s-a oprit. A început să-şi facă griji, şi mintea i-a fost cuprinsă de nelinişte. Ieşind din sat, a observat imediat că era o noapte cu lună nouă şi că pretutindeni în jur era întuneric ca smoala. E drept că avea o lampă cu el, dar lumina lămpii nu îi arata drumul mai departe de zece paşi înaintea lui, iar urcuşul era de vreo 16 kilometri.
Se gândea că avea de mers 16 kilometri, dar lumina pe care o ducea cu el nu-i putea arăta decât cale de zece paşi înaintea lui. Cum putea să fie suficient? Şi era oare recomandabil să se afunde în întunericul adânc având cu el doar lumina acelei lămpi mici? Era ca şi cum ar fi pornit pe mare într-o barcă foarte mică. S-a oprit la marginea satului aşteptând răsăritul.
Dar cum stătea el acolo, un bătrân care se ducea la munte a trecut pe lângă el. Ducea în mână o lampă chiar mai mică decât a lui. Fermierul l-a oprit pe bătrânul acela, iar când i-a dezvăluit îndoielile lui, bătrânul a început să râdă din toată inima, zicându-i: “Eşti nebun! Mergi pentru început zece paşi – mergi până acolo până unde poţi vedea. După aceea vei începe să vezi iarăşi cale de alţi zece paşi înaintea ta. Dacă poţi să vezi chiar şi numai un pas în faţă, poţi să dai ocolul lumii întregi cu ajutorul acelei cantităţi de lumină.”
Tânărul a înţeles, s-a ridicat şi s-a pus în mişcare, iar înainte de răsăritul soarelui era deja în munţi.
Sfatul acelui bătrân merita ţinut minte şi pe calea vieţii. Şi eu vreau să spun acelaşi lucru. Prieteni, de ce staţi fără să vă clintiţi? Ridicaţi-vă şi luaţi-o la picior! Nu cel ce stă pe gânduri, ci cel ce se pune în mişcare va ajunge la destinaţie. Şi amintiţi-vă mereu că fiecare om are suficient discernământ şi suficientă lumină în cuget ca să vadă la zece paşi înaintea lui – iar asta e suficient. E suficient ca să ajungi la dumnezeire.
OSHO
POST MOTTO: “Îmi place enorm să vă spun poveşti – sunt un povestitor – şi rezultatul nu e nicăieri în conştiinţa mea. V-am spus o poveste frumoasă, gata. A fost frumoasă, mi-a plăcut mult, m-am bucurat de ea! Dacă voi v-aţi bucurat de ea sau nu rămâne să decideţi voi.” – OSHO – Adevăratul înţelept, 2012, p. 241.
Sursă: Trupul muritor şi lumina spiritului: 60 de parabole şi povestiri/OSHO.- Bucureşti: LITERĂ, 2017, pp. 49-51.