Despre filmul lui Mel Gibson, “Patimile lui Hristos” s-a comentat mult în mediile internaționale, iar cuvântul repetat de mii de ori a fost “controversa”. Disputa s-a purtat, din păcate, aproape în exclusivitate pe teme politice şi religioase. Aceste controverse au pus în umbra aspectul estetic cu totul deosebit în categoria celei de-a şaptea arte, prefaţând în mod inadecvat ieşirea în lume a acestui film. “Patimile lui Hristos” reprezintă mai mult decât un succes artistic demn de Oscar 2004 la toate categoriile, reprezintă un actual mesaj de iubire şi fraternitate umană.
De subliniat calităţile plastice ale imaginilor filmice, care au încercat şi reuşit apropierea de pânzele lui Caravaggio şi cele sonore, cu o muzică cum rareori s-a mai auzit în filmele religioase.
“Un triumf al artei şi credinţei”
Performanța de excepţie a filmului constă în caracterul lui profund artistic, caracter care influenţează şi modifica conştiinţe. În acest sens, aprecierea cea mai succintă şi mai exactă a oferit-o un înalt ierarh creştin de la Vatican, cardinalul Dario Castrillon Hayos, care a caracterizat filmul drept “un triumf al artei şi credinţei”. Acest fenomen estetic este de natură să provoace un cutremur moral în rândurile umanităţii. Aparent paradoxal, fiorul sacral al filmului american îi conferă tocmai dimensiunea umană a Patimilor Domnului, evidenţiata magistral printr-un vârf de efecte estetice.
Unicitatea filmului lui Mel Gibson o constituie performanţa de a face prezent momentul istoric şi timpul liturgic al jertfei lui Hristos, de a înfăţişa unitatea de trup şi suflet a Fiului lui Dumnezeu, Fiul Omului, în toată desfăşurarea Patimilor Lui supraomeneşti, trăite totuşi în limitele făpturii umane. În întregul lui, acest film este o mărturisire artistică vie a Sfintelor Evanghelii, în literă şi spiritul lor, evidenţiat prin momentul-cheie al Patimilor, prin revelaţia iubirii dumnezeieşti de oameni, prin asumarea jertfei mântuitoare.
Un film care îţi poate schimba viaţa
“Patimile lui Hristos” constituie ecranizarea unei trăiri umane mistice uluitoare prin autenticitatea ei, spectatorul fiind transpus în acele momente istorice ale Patimilor şi Răstignirii, fapt ce îi dă şansa participării la Mântuire.
Toate mijloacele cinematografice, deopotrivă artistice şi de înaltă tehnologie ultramodernă sunt armonizate în chip fericit pentru a readuce în prezent timpul de acum 2000 de ani, ca să vedem cu ochii minţii noastre până la durere, cât de mult a pătimit Dumnezeu din iubire de oameni, ca să ne dăm seama cât de puţin ni se cere comparativ cu Patimile Domnului, ca să ne iubim aproapele şi să nu-L mai răstignim în noi pe Dumnezeu prin ura faţă de aproapele nostru.
Filmul ne semnalează sau ne reaminteşte dramatic şi izbăvitor că darul cel mai important pe care ni L-a fãcut Dumnezeu este libertatea. Libertatea de a alege: viaţa sau moartea, iubirea sau ura, binele sau răul, lumină sau întunericul. Libertatea în viziunea creştină este opţiunea pentru viaţă, iubire, bine şi lumină.
Fiul Omului, Fiul Lacrimii Domnului
Acest film inspirat ne ajută să înţelegem mai bine de ce I se spune lui Hristos Fiul Omului. La moartea lui Hristos pe cruce, o Lacrimă cade din cer pe pământ. Acesta se cutremură, iar Lacrima se coboară la Iad şi îi spulbera porţile. Dumnezeu-Tatăl a plâns că omul obişnuit de durerea morţii Fiului. Duhul Sfânt s-a făcut Lacrima, iar Lacrima Lui a fost învierea Fiului că Dumnezeu atotputernic şi mântuitor. Dumnezeu s-a făcut Om ca să poată suferi. Omeneşte. Pentru oameni. Ca să ne arate că mărturia cea mai puternică a iubirii o constituie dăruirea omenească pentru semenele nostru.
Fiul Omului este Fiul Lacrimii Domnului, Cel care a mântuit lumea. Este o metaforă estetică de natură să spulbere şi presupunerile că acest film ar incita la ura. Metafora arată că în iubire constă Taina Învierii. Iubirea este biruinţa vieţii asupra morţii, este biruinţa binelui asupra răului, este biruinţa luminii asupra întunericului. Ca semn divin, cutremurul de după moartea pe Cruce nu trebuie interpretat ca un semn-pedeapsă de la Dumnezeu, ci dimpotrivă, în realizarea artistică a lui Mel Gibson, acel cutremur trebuie interpretat ca semn de hotar al Noului Testament, care îl mărturiseşte pe Dumnezeu că Dumnezeu al Iubirii totale, prin Lacrima căruia Iadul s-a cutremurat, eliberând umanitatea din temniţa morţii, răului şi întunericului. Este credinţa iubirii, a iertării şi fraternităţii universale. Jertfă creştină nu este împotriva nimănui, ea este pentru toţi un act suprem de iubire, de dăruire, de înţelegere şi de toleranţă.
Un mesaj viu şi actual: “Dumnezeu este iubire”
Majoritatea contestatarilor filmului “Patimile lui Hristos” judeca peliculă nu prin perspectiva realităţii lui estetice, care transpune o realitate istorică şi mistică, ci prin cea a unor prejudecăţi care neagă evidenta. Axul acestui film este nu vină, ci tocmai absolvirea de vină.
S-a spus că filmul ar portretiza în chip criminal poporul evreu. Dar scenele cele mai atroce de violenţă îi prezintă pe torţionarii romani, bestiali, faţă de care batjocurile comise de evrei par joacă de copil. Totodată, la fel de contrar realităţii este să se afirme că masele se bucura de supliciul lui Hristos. În realitatea artistică a filmului, că o reuşită, se pune în lumina persoana umană, delimitată de delirul colectiv. Pe măsură urcuşului Domnului pe Drumul Crucii, camera de filmat ia în cadru şi portretizează cu încetinitorul cele mai diverse chipuri umane în evoluţia diferită a trăirii lor lăuntrice faţă de evenimentul dureros la care participă. Deci fundalul Patimilor îl constituie o panoramă a umanităţii în diversitatea şi asemănarea ei sub cerul lui Dumnezeu. Trăirea umană personală este în prim-planul spectacular şi nu ostilitatea colectivă.
Acest film îl mărturisește pe Hristos în Patimile Lui menite să arate oamenilor că e posibil şi se poate să suferi chiar supraomenește pentru oameni, din iubire de oameni. Mel Gibson şi James Caviezel, actorul care joacă rolul lui Iisus, au arătat că din Hristos dumnezeiască a rămas numai iubirea, nu şi puterea. “Părăsirea” sau secătuirea de puteri a Fiului a fost ca să ne arate că putem, că oameni, să iubim şi să iertăm nelimitat, necondiţionat, că putem să promovăm împreună fraternitatea şi pacea pe pământ. Fiindcă fără iubire şi bunăvoinţa între oamenii de toate rasele, culturile sau religiile, nu poate exista pace interioară şi universală.
Prin toată creaţia estetică, filmul lui Mel Gibson este un mesaj de fraternitate; mesajul viu că “Dumnezeu este Iubire, iar Iubirea este Dumnezeu în Om”.
(Va urma cu episodul “Bravo, Maia!”)
Documentar realizat de Ioan P. ALEXA