Biografie
Ion Băieşu (2 ianuarie 1933, Băieşti-Aldeni, judeţul Buzău – 21 septembrie 1992, New Jersey, Statele Unite) este un prozator, dramaturg şi gazetar. Este fiul Aureliei şi al lui Ion Mihalache, ţărani. Face şcoala primară în satul natal şi în Poponeţi, sat vecin. Preotul de aici, zis Ciomag, îl trimite la Liceul Comercial din Buzău (1944-1951). După absolvire, vrea să se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, dar nimereşte la Facultatea de Filosofic Lipsit însă de mijloace materiale, se transferă la Şcoala de Literatură „M. Eminescu”, unde beneficiază de casă şi masă gratuit. Aici întâlneşte pe Fănuş Neagu, Al. Căprariu, Victor Tulbure, Remus Luca, Aurel Martin etc., viitori scriitori.
Prozatorul va prezenta mai târziu, cu umor, atmosfera din această şcoală bizară în care erau acceptaţi, de-a valma, tineri talentaţi, cu studiile liceale terminate, dar şi femei de serviciu, proaspăt alfabetizate, „cu origine socială sănătoasă”. Este apoi redactor la „Albină” (1952), „Scânteia tineretului” (1954-1964), redactor-şef la „Amfiteatru” (1966-1968). Pentru că numele său (Ion Mihalache) seamănă cu cel al omului politic ţărănist Ion Mihalache, tânărul scriitor este nevoit să-şi aleagă un pseudonim, unul care-i va aduce notorietate: Ion Băieşu.
Debutează în „Viaţa Buzăului” (1951) cu versuri. Publică în 1956 un volum de schiţe, Necazuri şi bucurii, apoi o povestire, Cei din urmă (1959), în genul lui Marin Preda din Desfăşurarea. Naraţiunea care-i atestă talentul epic este Papuc din volumul Noaptea cu dragoste (1962), scrisă tot în stilul lui Preda. Alte povestiri în stil jurnalistic din această fază nu scapă de clişeele literare ale momentului. Stilul epic capătă originalitate şi autorul se impune prin volumul Sufereau împreună (1965).
Talentul lui umoristic şi satiric are mare audienţă la public (Oameni cu simţul humorului, 1964, Iubirea e un lucru foarte mare, 1967 – schiţe despre Tanţa şi Costel, ulterior dramatizate şi interpretate admirabil de Octavian Cotescu şi Coca Andronescu; Umor, 1970, La iarbă albastră, 1973 etc.). Băieşu face, cu succes, şi cronică sportivă (Fotbalul-joc de bărbaţi, 1971), scrie reportaje, mici eseuri morale, portrete satirice. Unele sunt ocazionale, efemere, dar printre ele pot fi descoperite şi fragmente literare autentice.
Originalitatea talentului comic se vede limpede în volumele, mai sever selectate, Pompierul şi opera (1976), Dragoste bolnavă (1980), Umorul la domiciliu (1981). Multe dintre aceste naraţiuni umoristice, nu lipsite de un fond tragic, au fost transformate de Băieşu în piese de teatru, unele dintre ele de mare succes (Preşul, apărută în 1970, s-a jucat ani de-a rândul fără întrerupere). În fapt, vocaţia de dramaturg – descoperită relativ târziu – se dovedeşte a fi vocaţia esenţială a lui Băieşu. Alături de Teodor Mazilu şi Marin Sorescu, el cultivă în literatura română, pe urmele lui I.L. Caragiale, o formulă de teatru în care intră farsa tragică, parodia şi formula teatrului ionescian (teatrul absurdului).
Câteva piese (Cine sapă groapa altuia, Chiţimia, Dresoarea de fantome, În căutarea sensului pierdut, Iertarea, Alibi, Boul şi viţeii), lângă altele (Preşul), care întreţin comicul de situaţie şi ironizează limbajul de lemn, au creat un stil şi o tipologie. Câteodată piesele abordează teme de existenţă mai grave şi, nu de puţine ori, moravurile societăţii totalitare.
Băieşu a publicat şi un roman remarcabil, Balanţa (1985), într-o notă senzaţională şi, bineînţeles, comică. Verva lui este, şi aici, scânteietoare şi, în genere, romanul are substanţă. A devenit, ulterior, scenariul unui film realizat de Lucian Pintilie. Pentru activitatea lui literară, Băieşu a fost distins cu Premiul Academiei (1971) şi, de mai multe ori (1968,1973,1979), cu Premiul Uniunii Scriitorilor.
(SURSĂ: http://www.crispedia.ro/Ion_Baiesu)
Precizări pentru cei care îmi scriu
Înainte de a intra în chestiunile propriu-zise ale rubricii, câteva precizări pentru cei care îmi scriu;
Rog a nu mi se adresa felicitări, mulţumesc, am primit suficiente până acum, ştiu că rubrica este foarte bună, ştiu că am umor, că am suflet bun, că sunt sensibil şi aşa mai departe. Ştie şi redacţia chestia asta, aşa că nu mai începeţi scrisorile cu strângeri de mână şi urări, intraţi direct în “cestiune”, pierdem vremea.
Nu-mi cereţi să vă ajut în probleme de ordin administrativ-gospodăresc, că nu sunt în stare. De pildă, Tabacelea Petru din Anina, mă roagă să-l ajut să cumpere un Fiat-850 nou sau în cel mai rău caz o “Skoda-1000”, peste rând. Adică, el are banii strânşi, nu mai rămâne decât ca eu să mă ocup de aprobarea respectivă. Dar de unde să am eu asemenea relaţii? Păi dacă puteam, nu luăm una pentru mine? Aş mai fi mers eu cu tramvaiul, aş mai apela eu la unul şi altul să mă ducă de la Mogoşoaia în Bucureşti? Altcineva mă roagă să fie repartizat în Capitală, după terminarea facultăţii, să fie angajat la Televiziune pentru că e “aspectuos şi cu voce plăcută”, ca şi cum eu aş fi var sau frate cu şeful serviciului “Personal” al televiziunii. Vă rog, deci, să vă adresaţi numai în probleme care ţin de zona ideilor şi a sentimentelor. Aici sunt eu tare!
Rog a nu mi se mai spune “maestre”. O scrisoare sosită ieri din Bucureşti şi semnata G.B., începe cu “maestre Băieşu”. Sigur că, din anumite puncte de vedere şi în anumite chestiuni mă socotesc un maestru, dar vorba asta, nu ştiu cum, parcă mă îmbătrâneşte. Altfel, e destul de măgulitoare. Arghezi spunea, într-o fabulă: “Vorba asta scurta/e ca scărpinarea porcului pe burtă”. Adică, produce plăcere. Dar, deocamdată, vă rog să nu-mi spuneţi maestre. Vă anunţ eu când e cazul.
De ION BĂIEŞU – Scânteia tineretului – De la om la om, iunie 1969 (?)
Selecţie şi editare, Ioan P. ALEXA