Frunza de Iederă i-a adus pe lume un fiu, pe care l-au numit Dosimaru. El a crescut înconjurat de dragostea lor părintească şi a ajuns un flăcău voinic şi chipeş.
În serile reci şi ploioase, Iasunari a început să-i povestească despre viaţa lui, cum a trăit înconjurat de bogăţie, până când a cruţat viaţa acelei vulpi ca neaua.
– Şi uite-aşa, fiul meu, am ajuns să fiu osândit aici şi să te cresc în acest loc departe de lume, în sărăcie.
– Iubite părinte, nu te necăji pentru asta, i-a răspuns Dosimaru. Sunt fericit aici şi mult mai mult preţuiesc un cuget curat.
Fiul şi-a întrebat tatăl dacă a mai văzut minunata vulpe albă.
– Nu am mai văzut-o, a răspuns el, oftând. Se uită repede un bine făcut, precum vezi.
Atunci soţia lui a intrat în vorbă şi i-a spus să nu se grăbească să judece. Poate că vulpea nu a avut cum să-l ajute mai mult.
– Ai dreptate, Frunza mea de Iederă, a spus atunci Iasunari. Acestea sunt lucruri vechi. Singurul lucru ce m-a ajutat să depăşesc toate necazurile soartei, ai fost tu, care m-ai urmat cu atâta iubire!
Frunza de Iederă i-a răspuns:
– Am făcut numai ceea ce eram datoare să fac.
A trecut ceva timp, în care ei au continuat să fie fericiţi. Până într-o zi, când, Iasunari era plecat, mama l-a luat deoparte pe Dosimaru şi i-a spus:
– Fiul meu iubit, lasă-mă să-ţi privesc chipul, să îl păstrez în memoria mea.
– Ce vrei să spui, mama? a întrebat-o el surprins.
– Te rog să mă asculţi cu atenţie. Eu sunt vulpea albă, nu Frunză de Iederă.
– Înseamnă că nu eşti mama mea? a spus mirat feciorul.
– Ba da, eu te-am adus pe lume. Pentru că Frunza de Iederă nu a vrut să-l urmeze pe tatăl tău, am luat înfăţişarea ei, ştiind că altfel el va muri de mâhnire. Dar acum nu mai pot să rămân cu voi. Eu sunt blestemată de un duh rău, care mă ţine sub vraja lui. Trebuie să mă supun lui. Aşa că sunt nevoită să plec.
Fiul nu a găsit cuvinte să rostească nimic, de uimit ce era.
– Tatăl tău nu va mai suferi atât de mult ca înainte, pentru că acum te are pe tine.
– Dar la mine nu te gândeşti? A exclamat Dosimaru. Tristeţea îmi va apăsa sufletul.
– Nu pot să mai rămân, copilul meu iubit. Nu ştiu unde voi sălăşlui, de-acum înainte. Dar uite, îţi dăruiesc această perlă fermecată. Dacă ţi se va face dor de mine, pune-o la ureche şi vei înţelege limba tuturor vieţuitoarelor. Aşa mă vei găsi mai uşor.
Iasunari a suferit profund, atunci când a aflat adevărul. Dorul de femeia care a stat lângă el atât timp i-a cuprins inima. Dar şi mai mult suferea de dorul ei Dosimaru, care într-un din zile, nemaiputând rezista durerii din inima lui, a plecat în căutarea mamei sale.
După ce a mers şi a mers, a ajuns la malul mării, unde a văzut un pescar ce tocmai prinsese o broască ţestoasă, pe care se pregătea să o pună în coşul lui de papură. Dosimaru a observat ochii înecaţi ai broaştei şi a dus perla la ureche. Astfel, el a auzit:
– Fie-ţi milă de mine, Dosimaru şi ajută-mă să mă reîntorc în valurile mării!
Flăcăul i-a spus pescarului să se îndure de biata vietate.
– Dar eu din asta trăiesc, i-a răspuns el. O voi duce la piaţă.
– Cât crezi că vei lua pe ea? L-a întrebat Dosimaru.
– Cel puţin vreo zece moni.
Tânărul s-a căutat prin buzunare şi şi-a scos ultimii lui bani.
– Uite, asta este toată averea mea, pe care ţi-o dau bucuros.
Astfel că i-a dat drumul ţestoasei în apele mării.
– Îţi mulţumesc din suflet, mărinimosule om! A spus ea. Să ştii că eu nu sunt o ţestoasă oarecare, ci sunt Otohime – fiica dragonului mării. Cu ce te pot ajuta pentru că mi-ai salvat viaţa?
– Nu îmi trebuie nimic, a spus el.
– Dar eu nu te pot lăsa să pleci, fără să nu te răsplătesc pentru gestul tău. Uite, ţine aceasta perlă frumoasă. Atunci când vei ridica braţul şi vei striga: “Înalţă-te valule!” – apa se va ridica. Iar când vei lăsa mâna în jos spunând: “Coboară, valule!” – apa se va retrage înapoi.
Şi Dosimaru a pornit mai departe. Mai târziu, el a întâlnit la marginea unei mlaştini un vânător, ce tocmai prinsese un cocor mare şi frumos.
A pus perla la ureche şi a auzit cum acesta strigă:
– Îndură-te de mine, preabunule Dosimaru! Scapă-mă din primejdie!
Atunci tânărul i-a spus vânătorului:
– Omule, fii milos cu pasărea aceasta! Eu văd că tu ai inimă bună. Las-o să fie liberă şiş a zboare în înaltul cerului.
– Nu pot să o las să zboare, pentru că o voi vinde şi din banii luaţi pe ea o să trăiesc câteva zile puţin mai bine. Eu sunt un om sărac.
Dosimaru i-a spus că nu mai are bani, dar i-a oferit haine călduroase de pe el în schimbul zdrenţelor pe care vânătorul le purta, astfel că acesta să elibereze pasărea.
Au făcut schimbul şi dupa ce vânătorul a plecat mulţumit, cocorul i-a spus:
– Îţi mulţumesc mărinimosule Dosimaru! Cum să te răsplătesc pentru bunătatea ta? Eu sunt prinţul zburătoarelor de pe acest meleag, aşa că te rog să-mi spui dorinţa ta.
– Binele nu-l faci pentru răsplata, ci pentru împăcarea sufletului, i-a răspuns flăcăul.
– Nu ştii cumva unde este vulpea albă? l-a întrebat Dosimaru pe cocor.
– Nu ştiu, îmi pare rău. Dar pentru că te văd foarte trist, te voi ajuta să îţi fie mai bine. Faţa împăratului este grav bolnavă şi nimeni până acum nu i-a găsit leacul. Vraciul Odoman de la curte se preface că are grijă de ea, dar chiar el a îmbolnăvit-o, îngropând în colţul dinspre miazănoapte al palatului un şarpe veninos, rostind o vrajă cumplită.
– Cum?! A exclamat uimit tânărul.
– Numai dacă şarpele cel veninos va fi dezgropat, fata se va vindeca. Mergi şi fă tu aceasta şi vei fi răsplătit fără margini de împărat.
– Bine, mă voi duce, a spus Dosimaru. Dar nu pentru răsplata împăratului mă duc, ci pentru acea fată gingaşa şi nevinovată, care suferă. Rămâi cu bine, cocorule!
Dosimarul s-a apropiat de porţile palatului şi le-a spus străjerilor că este un lecuitor vestit. Aceştia s-au uitat cam lung la hainele lui zdrenţuite, dar pentru că flăcăul tot insista, au dat din umeri şi l-au dus în faţa împăratului.
– Am auzit că te lauzi că o poţi tămădui pe fiica mea, a spus el posomorât şi neîncrezător. Nici vraciul Odoman nu a reuşit s-o vindece. Te încumeţi tu, un flăcăiandru? Ai grijă să nu îmi trezeşti speranţe deşarte!
Atunci a intervenit în vorbă vraciul cel rău, care i-a cerut împăratului să-l lase să încerce. Dacă se va dovedi mai bun decât el, deşi nu crede, zicea el, atunci se va apleca cu respect în faţa tânărului.
– Hai, flăcăule! A exclamat plin de el. Arată-ţi măiestria!
Apoi l-a mai întrebat pe tânăr unde îi este traistă cu leacuri.
Dosimaru i-a răspuns:
– Nu am nevoie de leacuri.
Vraciul Odoman a sărit imediat:
– La ce descântec te-ai gândit atunci? L-a întrebat vraciul.
– Nu, la niciun descântec nu m-am gândit. Vreau doar să dezgrop şarpele din colţul dinspre miazănoapte al palatului, căci datorită lui, fiica Mariei-Sale este bolnavă.
– Şarpele veninos? Ce şarpe? A început să strige vraciul înnebunit. Vorbeşti aiurea!
– Ai răbdare, Odoman, i-a spus liniştit împăratul. Chiar tu m-ai sfătuit să-l las să încerce să-mi vindece fiica.
Spunând acestea, a bătut din palme, chemând slujitorii şi poruncindu-le să se ducă şi să dezgroape şarpele, dacă îl vor afla în locul spus de tânăr.
Vraciul disperat a strigat şi mai tare:
– Înălţimea-Ta, nu da crezare acestui om ce scoate vorbe deşarte!
Atunci Dosimaru i-a răspuns:
– Tu însuţi ai îngropat acel şarpe, de aceea eşti împotriva mea! Până aici ţi-a fost cu vrăjile tale întunecate!
– Aşa crezi tu?! A urlat scos din minţi Odoman cel rău. Viermilor neputincioşi! Oriunde voi fi, ura mea vă va atinge!
Vraciul cel rău s-a strecurat printre toţi şi a fugit afară din palat.
– Ah! A exclamat împăratul. A scăpat blestematul! Iată că a ajuns pe malul mării, unde sigur are pregătită o luntre, ca să poată fugi!
– Staţi liniştit, Înălţimea-Voastră, a spus Dosimaru.
Apoi a strigat, rădicând mâna:
– Ridică-te, valule!
Toţi de la curte au privit cum marea s-a înălţat şi l-a înghiţit pe vraci. Imediat, flăcăul a lăsat mana în jos, strigând:
– Coboară, valule!
Şi apa l-a purtat departe de oameni pe acel om făcător de rău.
– Cum să te răsplătesc, tinere? l-a întrebat împăratul bucuros.
– Mulţumesc, Măria-Ta. Eu ştiu că omul este creat pentru a face bine, de câte ori are ocazia, fără a se gândi la vreo răsplată. Adevărata răsplata este cea din suflet.
– Eşti înţelept, tinere, a spus împăratul. Spune-mi… cine eşti? De unde vii?
Atunci, flăcăul a spus tare şi clar:
– Mă numesc Dosimaru şi sunt fiul lui Iasunari.
– Iasunari?! A exclamat nespus de uimit împăratul. Trăieşte?
– Da, măria-Ta. Trăieşte singuratic, acolo unde l-aţi surghiunit.
Atunci împăratul a spus că de multe ori l-a mustrat conştiinţa pentru nedreptatea pe care a făcut-o atunci. Dar a fost prea mândru ca să-l cheme înapoi, a recunoscut el.
– Însă astăzi voi îndrepta totul! A rostit el hotărât. Îl voi aduce înapoi şi îl voi ruga să mă ierte pentru suferinţele pe care i le-am pricinuit. Veţi trăi amândoi fără nici o grijă, de-acum înainte!
– Măria-ta, cu siguranţă că tatăl meu se va bucura nespus de mult, dar nu pot să rămân. Trebuie să-mi caut mama, cea care mi-a dat viaţa – vulpea albă.
– Vulpea albă? A întrebat împăratul.
– Da, ea este mama mea, cea care a stat ani la rând lângă tatăl meu acolo, în surghiun.
Atunci s-a auzit o voce cunoscută, care a rostit:
– Nu trebuie să mă cauţi, fiul meu. Sunt lângă tine. Odată cu dispariţia lui Odoman, care m-a ţinut sub vraja lui, mi-am redobândit pentru totdeauna înfăţişarea omenească. Şi toate acestea datorită inimii tale curajoase şi bune, dragul meu Dosimaru.
Iasunari a fost readus la palat şi răsplătit cu cele mai înalte ranguri. Dosimaru a fost cunoscut toată viaţa ca cel maidrept şi onest om. Astfel au trăit la palat toţi trei, într-o deplină fericire, până la sfârşitul zilelor.
Sursa: Peregrinul: Sfârşit de călătorie/ATTYA.- Bucureşti: Herald, 2011, pp. 208-212.
P.S. Povestea (împărţită în două datorită lungimii ei) este integrată armonios în acest roman, “Peregrinul” şi are un anumit tâlc cu multe cuvinte înţelepte pe care le veţi descoperi şi înţelege citind şi cartea. Pe internet, pe blogul http://stimalacului.blogspot.com, o variantă a poveştii are denumirea de „Soţia vulpe”.