DOMNIA LUI SOLIMAN I
Soliman I, cunoscut de turci ca “Legiuitorul”, iar pentru vestici ca “Magnificul” a câştigat onoarea de a fi unul dintre cei mai influenţi comandanţi militari ai secolului al XVI-lea. În 13 mari campanii, pe parcursul a peste 40 de ani, Soliman a lărgit graniţele Imperiului Otoman până când a devenit cea mai puternică forţă militară la mijlocul anilor 1500.
Soliman I a fost cel care a avut cel mai mare succes dintr-un lung şir de sultani otomani influenţi. A fost de asemenea şi ultimul. Fiii săi nu au avut capacitatea necesară de a domni, luptându-se mai mult între ei pentru drepturile la succesiune, fapt ce l-a făcut pe Soliman să-i execute pe doi dintre ei. Ca urmare, după moartea lui Soliman, imperiul a avut o serie de conducători caracterizaţi mai mult prin slăbiciuni, alcoolism şi stupiditate, decât prin adevărate calităţi de lider. Imperiul Otoman, care controla aproape în întregime Balcanii, Africa de Nord, Orientul Mijlociu şi Marea Mediteraneană în timpul domniei lui Soliman, şi-a diminuat continuu puterea o dată cu generaţiile ce au urmat.
Al zecelea într-un şir de sultani otomani, Soliman I s-a născut la 6 noiembrie 1494 la Trabzon. În perioada adolescenţei, Soliman a intrat în armata bunicului său şi ulterior în cea a tatălui său care încercau să apere Imperiul Otoman, sau să cucerească noi teritorii, modeste ca importanţă. După moartea tatălui său Selim I, în 1520, Soliman a urcat pe tron şi a început imediat să plănuiască lărgirea graniţelor şi mărirea influenţei Imperiului Otoman. Din fericire pentru noul sultan, a avut un vizir capabil, pe Ibrahim Paşa, care să supravegheze treburile administrative şi ale palatului, eliberându-l pe Soliman de responsabilităţile de la curte pentru a-şi putea conduce trupele în luptă.
Remarcabil comandant militar
Ca şi conducător de oşti remarcabil, strateg şi lider deosebit, Soliman Magnificul a dublat în timpul domniei sale teritoriile Imperiului Otoman.
Soliman a moştenit de la tatăl său cea mai mare şi mai bine antrenată armată din lume, care îngloba trupe de elită şi infanterie, cavalerie, artilerie şi geniu. Şi-a îndreptat primele atacuri împotriva Ungariei, sub pretextul răzbunării relelor tratamente aplicate solilor săi de către această ţară. De fapt, ca şi celelalte campanii ale lui Soliman, şi aceasta a vizat întărirea graniţelor şi cucerirea de noi teritorii.
În 1521 armata lui Soliman a ocupat Belgradul şi în anul următor a atacat insula Rodos şi pe apărătorii acesteia, Cavalerii Ioaniţi, care reprezentau principalul obstacol pentru instalarea controlului Porţii asupra liniilor maritime de comunicaţii şi pentru cucerirea Mediteranei. În ciuda unui asediu de şase luni, turcii nu au reuşit să treacă de puternicele fortificaţii ale insulei. Fiind în impas, Soliman a propus ca Rodosul să se predea, iar el în schimb se obliga să le permită cavalerilor şi armatei lor să se retragă în siguranţă. Negocierile abile, susţinute de o armată uriaşă, au făcut ca Soliman să-şi atingă obiectivul fără victime suplimentare – tehnică pe care sultanul o va folosi şi cu alte ocazii.
Soliman şi-a demonstrat măiestria şi în conflictele interne cu rivalii care îi ameninţau domnia. A ţinut astfel pe cei ce i se puteau opune mai tot timpul în campanii, în special pe mercenarii ieniceri. Deşi asta nu le-a schimbat atitudinea faţă de sultan, i-a făcut să-şi piardă o mare parte din tendinţele de revoltă.
Ungaria prezenta din nou o ameninţare pentru graniţele imperiului în 1526. Soliman a încheiat întâi un tratat cu Polonia, pentru a se asigura de neutralitatea acesteia, apoi a pornit împotriva Ungariei cu o armată de 80.000 de soldaţi. La 29 august Soliman a atacat grosul armatei ungare pe câmpia de la Mohacs. Într-o serie de atacuri frontale şi mişcări pe flancuri, sprijinite puternic de artilerie, turcii au ucis mai mult de 15.000 de unguri, pe regele Ludovic al II-lea (1516-1526) şi mare parte a curtenilor acestuia. Soliman a ocupat Buda şi a impus pe tronul Ungariei un reprezentant al Porţii, respectiv pe Ioan I Zapolya (1526-1540).
Trei ani mai târziu, Soliman şi-a condus armata împotriva Habsurgilor în Austria. Deşi nu a obţinut o victorie totală, a reuşit să negocieze o pace prin care şi-a întărit pretenţiile sale asupra Ungariei.
Având granița vestică sigură, Soliman s-a îndreptat spre duşmanii de la est. În 1534-1535 a invadat Persia şi a ocupat oraşele Tabriz şi Bagdat. În acelaşi timp a încheiat o alianţă cu Franţa împotriva Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană stabilind relaţii diplomatice cu Franţa, ce vor dăinui mai multe secole.
În timp ce lupta în Persia şi încheia alianţa cu Franţa, Soliman şi-a trimis flota formată din galere, comandată de fostul pirat Barbarossa, în Marea Mediterană, pentru a-şi impune dominaţia. Victoria lui Barbarossa împotriva Veneţiei şi a Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană în bătălia de la Prevesa la 27 septembrie 1538, a pecetluit controlul otoman asupra Mediteranei pentru următorii 30 de ani. După Prevesa, flota otomană a început o serie de raiduri asupra sudului Europei şi de-a lungul nordului Africii care au continuat timp de 20 de ani. În timp ce Barbarossa domina mările, Soliman a continuat războiul cu Persia, încheind ostilităţile prin tratatul de la Amasia, în 1555, care i-a adus Imperiului Otoman Erzerum, Erevan, Van, Tabriz şi Georgia.
Nici Ţările Române nu au scăpat de atenţia magnificului sultan. Soliman a acordat domnia Țării Româneşti lui Radu de la Afumaţi, iar mai târziu succesorii românului au ajuns din ce în ce mai mult la cheremul Porţii, prilejuind sultanului un amestec marcant în problemele interne ale ţării. În 1527, Soliman a fost de acord ca Petru Rareş să conducă Moldova, sperând că acesta va arăta mai multă supunere Porţii Otomane. Lucrurile nu au stat însă aşa, Petru Rareş luptând pentru independenţa ţării sale şi urmărind să iniţieze o coaliţie antiotomană. Cu toate acestea, închinarea ţării către Soliman a avut loc în 1538.
Legiuitor și om de cultură
Deşi a fost un cuceritor, istoricii consideră că Soliman I s-a făcut remarcat şi prin reformele pe care le-a iniţiat. A fost nu doar un mare strateg militar ci şi un vizionar. Înţelepciunea sa a fost vizibilă în multiplele reforme pe care le-a iniţiat: a emis un cod juridic care să nu încalce legile islamului, cod rămas în vigoare vreo trei secole; apoi, a pus la punct o nouă legislaţie penală şi a reformat legislaţia ce reglementa taxele şi impozitele. A înfiinţat şcoli pe lângă moschei pentru ca băieţii musulmani să poată beneficia de educaţie gratuită.
El a introdus un sistem legal destinat protejării vieţilor, proprietăţii şi onoarei tuturor indivizilor, indiferent de religie. Astfel de legi dădeau o formă oficială a ceea ce ar fi trebuit să fie, dar aplicarea nu se făcea întotdeauna şi în practică. Toată această muncă în domeniul legilor a adus un mare număr de jurişti în serviciul sultanului, supravegherea lor fiind încredinţată marelui vizir, Lufti Pașa.
Cinci ani, între 1542 şi 1548, Soliman nu a luat parte la campaniile militare. În această perioadă şi-a concentrat atenţia foarte mult, în Istanbul, asupra reformelor juridice viitoare. A impus reglementări pentru a se asigura că numai bărbaţii capabili şi învăţaţi vor fi admişi în ulema (un organism de invațătură a musulmanilor) şi că ei vor servi onest şi eficient. S-au cerut standarde înalte pentru toate curţile judecătoreşti, deşi insistenţa lui Soliman ca autoritatea judecătorească să vină din legea sultanică la fel de mult ca şi din cea religioasă.
În aceşti ani a fost promulgat un nou cod de legi, “Codul de legi ai Casei Osman”, care a stabilit reglementari detaliate în diferite domenii, dar, cel mai important a fost posibilitatea de a face donaţii vakif, pe care Mahomed Cuceritorul le abolise.
Luând în considerare toată această mulţime de legi emise în numele sau la îndemnul său nu este surprinzător că Soliman a fost cunoscut drept kanuni, Legiuitorul, făuritorul de legi. Volumul de legi promulgate în timpul domniei sale a fost cu mult mai mare decât acela al celor date de oricare alt sultan, înainte sau după el. Contemporanii vorbeau despre entuziasmul său pentru justiţie, domnia sa fiind cu siguranţă notabilă prin apariţia unui număr de jurişti extrem de capabili, a căror reputaţie s-a răspândit mult peste graniţele imperiului.
Nici de cultură nu a uitat, mai ales că versuri a scris chiar el. În consecinţă, în timpul său s-au înfiinţat sute de societăţi imperiale artistice, numite “Comunitatea de talente”, în cadrul cărora erau pregătiţi pictori, cojocari, bijutieri etc.
Soliman Magnificul a condus Imperiul Otoman timp de 46 de ani, între 1520 – 1566. În perioada domniei sale Istanbul a avut cea mai înfloritoare perioadă, ca de altfel tot Imperiul. Au fost construite numeroase edificii în timpul domniei sale care pot fi vizitate şi astăzi. Ele au supravieţuit vremurilor într-o stare excelentă graţie arhitectului Sinan. Oraşul a fost regândit datorită unui plan bine pus la punct: s-au construit fântâni, apeducte, diguri, școli teologice (medrese), caravanserai, celebrele băi turceşti, grădini botanice şi poduri. Portul Cornul de Aur care era supravegheat din Turnul Galata devenise unul dintre cele mai aglomerate porturi. Cele mai importante monumente şi moschee din perioada lui “Suleyman Magnificul” au fost moscheile Suleymaniye, Sehzadebasi, moscheea Sultanului Selim, Cihangir.
La baza reformelor sale a stat fără îndoială aleasa educaţie primită, precum şi sensibilitatea artistică pe care o moştenise de la tatăl său. Sultanul înţelegea italiana şi vorbea turcă, araba şi persana, scria poezii. Nici nu e de mirare că pentru istorici, Soliman I este „un erudit al secolului al XVI-lea de tip oriental mahomedan”.
Ultimii ani
Timp de 46 de ani, între 1520-1566, Europa a privit cu groază cum Imperiul Otoman, condus de Soliman I înregistra victorie după victorie. Ajuns la bătrâneţe, sultanul a pornit o ultimă mare campanie pentru a-l supune pe Maximilian de Habsburg, care pretindea Ungaria otomană. În iarna anului 1566 în Imperiul Otoman s-a dat ordin de mobilizare a trupelor pentru campania din vară, care avea drept ţintă Viena. Sultanul în vârstă de 71 de ani urma să conducă personal marea oaste, însoţit de marele vizir Sokollu Mehmet Paşa.
Bătrâneţea lăsase urme adânci pe corpul lui Suleyman: picioarele umflate de gută, trupul îndoit, faţa palidă pe care şi-o ascundea cu ruj (se părea că suferea şi de cancer intestinal). Medicul său personal, evreul Moise Hamon, i-a administrat o perioadă opiu pentru a-i reduce durerile, însă colegii săi musulmani au interzis acest tratament din motive religioase.
Nici sufletul sultanului nu era odihnit după moartea iubitei sale soţii Roxelana în 1558. Intrigile l-au făcut să-i ucidă pe marele vizir şi prietenul său din copilărie, Pargali Ibrahim Paşa (1536), pe fii săi Mustafa (1553) şi Baiazid (1561). Mai mult, în 1565 flota otomană s-a întors înfrântă din faţa Maltei de către Cavalerii Ioaniţi, din mâinile cărora cucerea cu 43 de ani înainte Rodosul.
În aceste condiţii, Soliman pleacă din Istanbul în fruntea armatei la 1 mai 1566. Falnicul armăsar pe care l-a călărit la ieşirea din capitală a fost repede înlocuit cu o caleaşcă şi apoi cu o litieră. Când traversa localităţi mai importante sau doar pentru a infirma bârfele, îşi reluă locul în şa. Lângă Belgrad, şezând pe tronul său de aur, l-a primit pe Ioan Sigismund Zapolya, regele Ungariei şi adversarul lui Maximilian de Habsburg. În aceeaşi manieră ce trăda adevăratele suferinţe au fost primiţi şi solii regelui Franţei, Carol IX.
În drumul său spre cetatea Eger, ultimul bastion înainte de Viena, Soliman a hotărât să asedieze cetatea Szigetvar, a cărui comandant Nikola Zrinski (Miklos Zrinyi) îi hărţuia armata. Mica cetate şi cei aproximativ 3000 de apărători nu păreau să aibă vreo şansă în faţa celor peste 100 000 de turci, tătari şi moldoveni, însă asediul s-a prelungit o lună de zile, de pe 5 august pe 7 septembrie. Zrinski, văzând că înfrângere este inevitabilă, a dat foc la depozitele de pulbere ale cetăţii, incident ce a dus la moartea câtorva mii de turci. În final, turcii au cucerit cetatea, însă cu pierderi grele.
Ca după orice altă victorie, Soliman a trimis scrisori hanului tătar, şerifului din Mecca sau şahului Persiei pentru a-i înştiinţa de victorie. În tot acest timp el a fost văzut examinând trupele de la fereastra cortului său, fiindu-i servită masa la ore fixate in timp ce muzicanţii îi cântau dinafara cortului.
Momente de îngrijorare au fost atunci când şi-a anulat în ultimul moment prezenţa de la prima rugăciune de vineri susţinută în noua moschee construită în Szigetvar. A doua zi a supravegheat şedinţa divanului imperial, însă dintr-o cameră separată. Spiritele, dacă deveniseră uşor agitate, au fost calmate pe 18 octombrie, atunci când trupele şi-au primit solda.
După ce au fost terminate reparaţiile cetăţii Szigetvar, sultanul a decis să se întoarcă în capitală din cauza încheierii sezonului de război, promiţând să se întoarcă la primăvară. Soliman a plecat la drum cu tot fastul unui mare învingător, în zgomotul tobelor şi trompetelor, arborând steaguri cu versete din Coran, înconjurat de dregători călare. Marele vizir Sokollu se apropia din când în când de caleaşcă pentru a se sfătui cu sultanul.
Istoricii recunosc că nu tot ceea ce s-a petrecut în timpul domniei sale a fost bun. Spre sfârşitul domniei, revoltele în rândul populaţiei, lipsa de hrană şi inflaţia au început să se facă simţite, prefigurând problemele secolului următor. Unele din aceste probleme, spre exemplu revoltele populaţiei, erau generale în toată Europa, dar Soliman şi guvernul său pot fi consideraţi direct responsabili pentru unele dificultăţi economice care au apărut în imperiu după 1550. Cheltuielile unui nou şi vast aparat birocratic, războiul aproape continuu şi splendorile curţii şi palatului, toate au contribuit la presiunea asupra economiei otomane. Probabil strălucirea a fost adusă cu un preţ prea mare.
Secretul morţii sale
Trecând râul Sava, marele vizir a hotărât să dezvăluie marele secret. Cu câteva ore înaintea răsăritului, în jurul caleştii imperiale, unde de obicei stăteau apropiaţii sultanului, un grup de cântăreţi invocau numele lui Alah şi recitau versuri din Coran. Vestea morţii lui Soliman, a cutremurat întreaga oaste. Sultanul încetase din viaţă în noaptea dintre 6 şi 7 septembrie, chiar înaintea atacului decisiv împotriva Szigetvarului, iar Sokollu a anunţat tragicul eveniment abia după 48 zile!
Moartea sultanului a fost ascunsă prin iscusinţa marelui vizir care a înfăşurat trupul lui Soliman în aşternuturi îmbibate cu ulei parfumat, l-a aşezat pe un pat lângă fereastra cortului şi la sprijinit cu perne, pentru ca oştenii să-şi vadă conducătorul veghind asupra lor. Scrisorile trimise după victorie au fost scrise de Sokollu, care cunoştea bine scrisul defunctului. După un timp, un paj bosniac ce semăna cu Soliman a fost îmbrăcat în straiele împărăteşti, acesta fiind cel cu care marele vizir vorbea în timpul marşului de întoarcere.
Însă de ce a ales Sokollu să ascundă moartea sultanului atât de mult timp, mai ales că islamul prevede că mortul să fie îngropat până la apusul soarelui? Evident, nu putea anunţa moartea sultanului chiar înaintea atacului deoarece soldaţii ar fi abandonat orice acţiune militară. Apoi, marele vizir cunoştea foarte bine obiceiurile succesiunii în statul otoman.
Succesorul Selim II
Teoretic, toţi fii unui sultan puteau să-i succeadă tatălui la tron, neexistând legea primogeniturii ca în statele europene. Din această cauză, pretendenţii fie apelau la fratricid şi cel care supravieţuia devenea sultan, fie porneau războaie civile care devastau imperiul.
Din secolul al XVII-lea, acest obicei sângeros a încetat, fiind înlocuit cu sistemul kafes („cuşcă”). Devenea sultan cel care reuşea să-i atragă de partea sa pe cei mai influenţi demnitari (aga ienicerilor, eunucul negru ce păzea haremul) sau a cărui mamă avea cea mai mare putere, deoarece începând cu Roxelana, palatul a ajuns să fie condus de mama sultanului (Sultana Valide) sau de soţia acestuia. Ceilalţi fraţi erau închişi în camerele lor din palat („cuştile”), fiind înscăunaţi dacă fratele lor murea.
În acest caz, Selim rămăsese singurul fiu al lui Soliman, Mustafa şi Baiazid murind cu câţiva ani înainte, după cum am menţionat mai sus. Astfel, problema succesiunii nu era aşa delicată, însă la momentul morţii tatălui său, Selim se afla în Anatolia, iar proclamarea noului sultan în faţa armatei era esenţială pentru a evita o revoltă. În acest fel, Sokollu a trimis solie după Selim să vină degrabă spre Belgrad, timp în care el va ascunde moartea sultanului. De aceea, după ce a trecut de Sava şi se îndrepta spre Belgrad, vizirul a anunţat tragicul eveniment.
Cu toate acestea, problemele nu au dispărut odată cu venirea lui Selim la Belgrad. Noul sultan, nefiind interesat de conducerea statului, a neglijat protocolul şi nu a trimis daruri înalţilor demnitari ai imperiului. Sokollu, simţind pericolul revoltei, a trimis din partea lui darurile şi practic a guvernat imperiul în locul sultanului, poreclit „cel beţiv”. Pentru a calma spiritele ienicerilor aflaţi la Constantinopol, trupul lui Soliman a fost trimis acolo înaintea armatei. Marele sultan a fost îngropat lângă soţia să Roxelana, lângă moscheea ce îi poartă numele, Suleymaniye.
Domnia lui Selim II a marcat începutul declinului instituţiei sultanale, fiind primul care a încredinţat întreaga conducere marelui vizir. Sokollu i-a supravieţuit lui Selim II (m. 1574), şi a deţinut funcţia de mare vizir şi în timpul domniei lui Murad III (1574-1595), până când a fost asasinat în 1579.
(Va urma)