Apoi, pe 1 martie [1953], a avut un atac vascular cerebral în timpul nopţii. Personalul de serviciu primise ordine stricte ca, dacă nu se trezeşte singur, să aştepte mai întâi venirea unui doctor. Dar, întrucât complotul doctorilor era acum bine cunoscut, nici un doctor nu avea voie să-l examineze fără să fie formal autorizat de Beria. Beria n-a putut fi găsit la telefon. În consecinţă, Stalin n-a primit nici un fel de îngrijire medicală timp de douăsprezece ore după ce se constatase că e suferind. Când, în sfârşit, a primit ajutor, tot corpul şi hainele îi erau leoarcă de urină. Nu şi-a mai venit complet în fire, deşi din când în când mai deschidă ochii. A zăcut aşa timp de două zile. Svetlana a venit şi ea alături de membrii Biroului Politic. Mai târziu a scris: “” Fata îşi pierduse culoarea. Respira neregulat. Murea sufocându-se acolo, în faţa noastră. Agonia a fost chinuitoare. În ultimul minut, a deschis iar ochii, avea o privire groaznică, de om nebun şi furios, şi plină de spaima morţii. Şi-a ridicat mâna stângă, părea că arată sus, sau că ne ameninţă pe toţi… şi pe urmă sufletul i s-a desprins de trup.” Un doctor a încercat să resuscite prin respiraţie artificială corpul acela jalnic, până când Hruşciov i-a cerut să înceteze: “Nu vezi că-i mort?”
A avut o moarte teribilă, grăbită chiar de natura să suspicioasă. Seneca, în Scrisorile morale, spunea:
“Nefericit e omul care, după ce şi-a folosit puterea fiind crud cu alţii, e încă şi mai nefericit în el însuşi. Trăieşte permanent cu frică, şi de slujitorii lui, şi de străini, nesigur de fidelitatea prietenilor şi respectul copiilor, şi recurge la violenţă ca să se apere de violenţa care-l sperie. Când se gândeşte la cele ce a făcut, la ceea ce e nevoit să facă şi e pe cale să facă cu răutatea şi chinurile conştiinţei, de multe ori îi e frică de moarte şi adesea şi-o doreşte.”
Sursă: Stalin/JOHNSON, Paul. – Bucureşti: Humanitas, 2014, pp.110-111.