O femeie bătrână din China avea două vase mari, pe care le atârna de cele două capete ale unui băţ şi le cara după gât. Un vas era crăpat, pe când celălalt era perfect şi tot timpul aducea întreaga cantitate de apă. La sfârşitul lungului drum ce ducea de la izvor până acasă, vasul crăpat ajungea doar pe jumătate. Bineînţeles, vasul bun era mândru de realizările sale. Dar bietul vas crăpat îi era atât de ruşine cu imperfecţiunea sa şi se simţea atât de rău că nu putea face decât jumătate din munca pentru care fusese menit.
După doi ani de aşa-zisa nereuşită, după cum credea el, i-a vorbit femeii, lângă izvor: “Mă simt atât de ruşinat pentru că prin aceasta crăpătură pierd atât de multă apă până acasă…”. Bătrâna a zâmbit şi i-a răspuns: “Ai observat că pe lăturata de drum sunt flori, ins ape cealaltă nu?”. “Asta pentru că am ştiut defectul tău şi am plantat seminţe de flori pe partea ta, şi, în fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori şi decorez masa cu ele. Dacă nu ai fi fost aşa, n-ar mai fi existat aceste frumuseţi ce împrospătează casă”.
Crăpătura vasului nu înseamnă sfârşitul, ci o posibilitate de a face ceva diferit. Fiecare dintre noi avem defectul nostru. Însă crăpăturile şi defectele ne fac viaţa atât de interesantă. Trebuie să luăm fiecare persoană aşa cum este şiş a căutam ce este bun în ea.
Sursă: Taifasuri, nr. 153/2008, p. 2.