Discuţia ultimei teme, sensul, atinge întrebări ca “De ce suntem aici? Dacă totul este efemer, atunci ce sens poate să aibă viaţă? Care este rostul vieţii”. Am fost întotdeauna mişcat de povestea lui Allen Wheelis, în care acesta aruncă un băţ pe care câinele său Monty, să-l aducă înapoi:
Dacă mă aplec să ridic un băț, el trece automat în fața mea. Tocmai s-a întâmplat ceva grozav. Are o misiune… Nici prin gând nu i-ar trece să evalueze misiunea. Este dedicat întrutotul împlinirii ei. Ar fi în stare să alerge sau să înoate oricât, să treacă orice obstacol, doar să recupereze bățul ăla.
După ce l-a recuperat, îl aduce înapoi: misiunea lui nu e doar să-l recupereze, ci să-l și returneze. Totuși, când se apropie de mine se mișcă tot mai încet. Vrea să mi-l dea și să-și încheie misiunea, dar urăște să facă asta, deoarece va trebui din nou să aștepte…
E norocos că mă are pe mine să-i arunc bățul. Eu îl aștept pe Dumnezeu să mi-l arunce pe al meu. Aștept de multă vreme. Cine știe când sau dacă se va întâmpla vreodată să se uite din nou la mine și să-mi permită, așa cum îi permit și eu lui Monty, să-mi îndeplinesc misiunea?
E reconfortant să crezi că Dumnezeu are un scop pentru noi. Oamenilor nonreligioși li se pare neplăcut să-și arunce singuri bățul. Cât de plăcut este să știm că există undeva acolo un adevărat sens al vieții, unul palpabil și nu doar sentimentul unui sens al vieții? Îmi amintesc de comentariul lui Ovidiu: “Îi face bine omului să creadă că există zei. Să credem, așadar, că ei există.”
Sursă: Călătoria către sine: Memoriile unui psihiatru/YALOM, Irvin D.- Bucureşti: Editura Vellant, 2017, pp. 237-238.