În zile de început de toamnă,
Cu iz prelungit de vara trecută,
Respir în siguranţă şi protecţie necunoscute din astre venite.
Mă mișc încet în parcuri ancestrale, cu alei multicolore de frunze aşternute de Topârceanu pentru urmaşii necunoscuţi ai viitorului său.
Umbre trec pe lângă mine şi nu se opresc.
Adieri de brize scăpate de nicăieri, mă scanează, mă ating şi mă resping mereu.
Vreau ceva din partea mea de suflet tulburat.
Mă opresc în fața unor scări spiralate îmbrățișate de neguri incolore.
Un fâlfâit insistent de aripi pe frunte mă atenţionează de ceva.
Mă opresc din zborul meu haotic.
Înţeleg treptat că asist ca martor la o luptă nevăzută între adieri calde şi vânturi reci, care mă ating mereu şi pe mine, cu întrebări şi răspunsuri, cu urmări şi decizii finale pentru clipe prezente.
În juru-mi, lumini şi umbre se lupta aiurea şi permanent.
În mintea mea, clipesc plimbări nesfârşite pe alei necunoscute, fără vărsări de sânge şi emanaţii de parfumuri atrăgătoare său urât mirositoare, în direcţii fără nume, simple, explicite şi neutre din care poţi să alegi ce e bine sau rău pentru tine şi ai tăi, doar acum şi aici, nu pentru alte locuri sau timpuri.
Apoi totul se opreşte lin.
Lumina Soarelui Divin se iveşte strălucit în fereastra inimii mele. Cerul albastru în care locuieşte e atacat mereu de norii negri, fără aer de respirat şi ape de stins setea.
Se pare că de de fapt, e o luptă continuă şi nevăzută de mulţi dintre noi, oamenii muritori, între Lumină şi Întuneric, între Adevăr şi Minciuna, intre Bine şi Rău, intre Yin şi Yang sau ale dualităţi antagonice din civilizaţii trecute sau prezente.
Bisând, cineva, de undeva, îmi răspunde simplu şi la obiect. Ai grijă de tine şi de ai tăi! Viaţa merge înainte…
Ioan P. ALEXA