Într-un de?ert asupru ?i stâncos tr?iau doi pustnici. G?siser? dou? grote situate foarte aproape una de cealalt?. Dup? ani ?i ani de rug?ciune ?i s?lbatice renun??ri, unul dintre cei doi asce?i era convins c? ajunsese la des?vâr?ire.Cel?lalt era ?i el pios, dar totoda
t? bun ?i în?eleg?tor. El se oprea întotdeauna s? discute cu pu?inii pelerini care veneau acolo, ad?postindu-i pe aceia care se r?t?ceau sau pe cei care doreau s
? se ascund?.
„Acesta este timp pierdut pentru medita?ie ?i rug?ciune”, gândea cel dintâi sihastru, c?ruia nu-i pl?ceau desele absen? e – chiar dac
? nu îndelungate – ale celui de-al doilea. Pentru a-l face s
? în?eleag? în mod concret cât este de departe înc? de sfin?enie, se hot?rî s? pun? câte o piatr? la gura propriei grote ori de câte ori cel?lalt avea s? comit? vreo gre?al?. Dup? câteva luni, în fa?a grotei sale se în?l?a un zid de pietre, cenu?iu ?i sufocant. ?i el era închis în?untru.
Uneori construim ziduri de jur-împrejurul inimilor noastre, folosind pentru aceasta pietricelele de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunelor, t?cerilor, problemelor nerezolvate, sup?r?rilor. Datoria noastr? cea mai de seam? este aceea de a împiedica formarea unor astfel de ziduri î n jurul i
nimilor noastre. ?i mai cu seam?, aceea de a încerca s? nu devenim „o piatr? în plus în zidurile altora”.
Surs?: Taifasuri, nr. 155 din 14 febr.
2008, p. 2.
Florina
Păcat că articolele mai vechi nu sunt lizibile.