Motto: “Speranţa nu este rezultatul calculului că lucrurile bune au câştig de cauză asupra celor rele. E pur şi simplu o opţiune de a acţiona.” – Anna LAPPE
E iarnă grea în Wisconsin. Minus zece grade. Drumurile sunt străjuite de troiene, iar gheţuşurile de pe trotuare fac mersul pe jos o aventură periculoasă. Frank Daily, în vârstă de paisprezece ani, tocmai s-a suit în autobuzul numărul zece, împreună cu mulţi colegi de şcoală, după cursuri, pentru a merge acasă. Şoferul autobuzului e John “Kojak” Williams. Autobuzul se îndreaptă spre partea de vest a străzii Blue Mound Road.
În timp ce restul colegilor sporovăiesc în altă parte a autobuzului, Frank sta singur pe unul dintre locurile din faţă, pierdut în gânduri. Îi vine foarte greu să se obişnuiască cu noua şcoală. Îşi priveşte pantofii noi de tenis, Nike, amintindu-şi cât de dezamăgit fusese atunci când n-a fost ales în echipa de baschet a şcolii. Se simte pierdut, invizibil, fiindu-i foarte greu să se debaraseze de acest sentiment.
Autobuzul opreşte şi o femeie urca foarte încet, fiind îmbrăcată sărăcăcios, fără pantofi, doar nişte şosete jerpelite în picioare. Se aşeză pe un scaun în spatele şoferului, cu câteva în faţa lui Frank. Mulţi dintre colegii lui râd în hohote; şoferul strigă la ei să tacă.
Şoferul întrebă: “Unde-ţi sunt pantofii, doamnă?”
“N-am bani de pantofi”, răspunse ea. “M-am urcat în autobuz doar să-mi încălzesc picioarele. Dacă nu te superi, fac şi eu o tură.”
“N-ai bani de pantofi?”, întreabă şoferul.
“Am copii”, zice ea. “Toţi au pantofi. N-ajung şi pentru mine, dar e okay. Dumnezeu o să aibă grijă de mine.”
Frank îşi priveşte pantofii cei noi, gândindu-se la femeie. “Altă persoană invizibilă”. Sub scaun, îşi dezleagă şireturile şi se descalţă. Când autobuzul opreşte în staţie, ia pantofii, se duce la femeie şi îi oferă încălţările. În timp ce coboară, îndreptându-se spre casă, aude ceea ce se temuse că va auzi – hohotele batjocoritoare ale unor colegi de şcoală aroganţi.
Poate că povestea lui Frank Daily ar fi rămas anonimă dacă şoferul de autobuz, acel Kojak, n-ar fi crezut că e una într-atât de remarcabilă încât să contacteze ziarul local pentru a i-o istorisi unui reporter. “În douăzeci de ani de când conduc un autobuz n-am văzut aşa ceva”, a spus el, adăugând: “iar pantofii aceia i-au venit femeii că turnaţi. Dacă mă întrebaţi pe mine, băiatul ăla e un erou.”
Sursa: Nu-ţi stă în cale: 5 chei pentru a depăşi aşteptările tuturor/COOPER, Robert K.- Bucureşti: Allfa, 2009, pp. 221-222.