Era odată, demuuuult, într-o ţară îndepărtată un prinţ foarte bogat, pe nume Mohitoma. Nu ducea lipsă de absolut nimic! Avea tottot ce şi-ar fi dorit orice om din lume. Lângă el, trăia şi servitorul său credincios, Torito, care îi era totodată şi prietenul cel mai apropiat.
Prinţul era vestit în tot ţinutul pentru sufletul său bun şi pentru că era nespus de viteaz. Dar cu toate bogăţiile lui şi viaţa lipsită de griji, Mohitoma nu-şi găsea fericirea nicicum. Se învârtea zi de zi, cu sufletul tot mai neliniştit. Astfel, cu timpul, el a ajuns să nu se mai poată bucura de nimic.
Într-o dimineaţă, după ce s-a trezit, l-a chemat la el pe Torito şi i-a spus:
– Am visat azi noapte balaurul de dincolo de munţi. El mi-a spus că dacă vreau să fiu fericit, va trebui să pornesc în căutarea Crizantemei de Aur. Drumul până la ea este plin de primejdii neprevăzute. Iar atunci când o voi afla, să o duc unei fete de general, care trăieşte departe, departe… tocmai în celălalt capăt al ţării. Oamenii îi spun Floare de Piersic şi este de-o frumuseţe neasemuită.
– Să mergem, stăpâne! a exclamat imediat credinciosul lui servitor şi prieten.
– Vrei să vii cu mine? l-a întrebat prinţul.
– Da! strigat cu hotărâre Torito.
– Dar ştii că vom întâlni multe primejdii până acolo?
– Chiar dacă aş şti că voi muri, tot voi veni fără să stau pe gânduri!
Astfel prinţul, împreună cu prietenul său credincios au pornit la drum în dimineaţa următoare.
Spre seară, au ajuns într-o pădure şi se gândeau unde vor dormi. Dar chiar în momentul în care începeau să-şi facă griji de umbrele nopţii ce se lăsă, în faţa lor a apărut un templu părăsite, în ruine. Cei doi s-au bucurat! Au găsit repede un loc unde să se aciuiască şi să se poată odihni în urma lungului drum parcurs în ziua ce tocmai se încheia.
Dimineaţa, credinciosul servitor s-a trezit înainte de ivirea zorilor şi s-a gândit să pornească prin pădure, să caute fructe, atât pentru el, cât şi pentru stăpânul său. Erau amândoi înfometaţi.
Tot mergând şi căutând fructe, el nu a observat însă că s-a îndepărtat cam mult de ruinele templului. Şi-a dat seama de această abia când cerul s-a întunecat, iar el a vrut să se întoarcă cât mai repede la adăpostul ruinelor.
Pentru că foarte repede cerul s-a acoperit de nori negri, care au adus cu ei tunete şi primii stropi de ploaie, Torito a căutat un adăpost mai apropiat. Astfel, în fugă lui, el s-a trezit în faţa unei porţi imense, ce se afla într-un zid atât de înalt încât nu i se vedea capătul ce se pierdea în cer, dincolo de norii întunecaţi. A alergat repede înspre uriaşa poartă, dar a încremenit! Poarta era păzită de nişte balauri înfricoşători! Dar balaurii dormeau adânc.
Torito, împins de furtuna ce devenea tot mai puternică, a decis să se strecoare pe lângă ei şi să intre pe poartă. Şi a reuşit să treacă neobservat de acei balauri îngrozitori! Dar… când a păşit dincolo de poartă imensă… s-a trezit într-o încăpere nesfârşită, în care erau absolut toate vietăţile de pe pământ! Torito a descoperit acolo animale şi păsări, ce stăteau laolaltă perechi-perechi: vulturi, elefanţi, lupi, rinoceri, lei, şerpi, cocoşi, maimuţe, câini, girafe, urşi, cai şi multe alte vieţuitoare.
La început s-a speriat foarte tare! Dar, după o vreme, el a observat că nici animalele fioroase şi nici cele care erau mai puţin înfricoşătoare nu se aruncau spre el şi nu se urnesc din loc. Stăteau nemişcate. Astfel că Torito a respirat uşurat şi s-a mai liniştit.
Pentru că era obosit din cauza nopţii nedormite între ruine, dar şi a drumului prin pădure, el a căscat lung. Spre surprinderea lui, a observat că toate animalele au căscat împreună cu el! De această dată, tânărul servitor s-a speriat foarte, foarte tare şi a scos un strigăt, din pricina fricii ce îl cuprinse. Atunci… animalele şi păsările au început şi ele să strige, fiecare în limba sa, făcând o hărmălaie de nedescris!
Torito nu am mai suportat acea mare gălăgie şi şi-a pus mâinile la urechi, strigând:
– Ajunge! Ajunge!
Spre surprinderea lui, deodată s-a făcut linişte. Vietăţile au încetat să mai strige. Din nou a respirat uşurat şi a căutat cu privirea în continuare.
Ochii lui au descoperit o altă sală, spre care s-a îndreptat degrabă, sperând să găsească ceva de mâncare. Îi era foame, pentru că furtuna îl gonise tocmai în timp ce căuta fructe de pădure. Dar… deznădăjduit, a găsit în acea încăpere doar o masă, pe care se afla o coală mare de hârtie cu ceva scris pe ea.
Cu paşi şovăitori, Torito s-a apropiat şi a citit rândurile aşternute pe ea: “Cine va avea curajul să salveze de vraja toate vieţuitoarele din cealaltă sală, va face o faptă bună şi va fi binecuvântat cu mult noroc în viaţa” – a citit el.
Fără să stea pe gânduri, a spus repede:
– Voi face această faptă bună! Vreau să eliberez de vrajă acele vieţuitoare sărmane! Dar norocul doresc să aparţină stăpânului meu, nu mie.
Imediat ce a terminat de rostit aceste cuvinte, s-a trezit înconjurat de toate animalele şi păsările din sala învecinată şi care săreau în jurul lui de bucurie, strigând:
– Ne-ai scăpat, milostivule om! Ne-ai scăpat de vrajă! Nu vom uita niciodată ce-ai făcut pentru noi!
În toată acea bucurie, de picioarele lui s-a apropiat un căţeluş mic şi alb, pufos şi cu ochii negri, strălucitori.
– Ia-mă, te rog, cu tine! l-a rugat acesta. Vreau să fiu căţeluşul tău.
Torito a acceptat şi astfel, împreună cu noul său prieten, s-a înapoiat la ruinele templului din pădure. Când a ajuns, el i-a povestit stăpânului său toate peripeţiile prin care trecuse.
După un timp, cei doi au pornit din nou la drum. Căţelul cel pufos a luat-o înaintea lor, de parcă vroia să le arate drumul. Şi aşa… au ajuns la un palat, unde au fost primiţi cu tot fastul din lume! Stăpânul acelui loc i-a rugat să rămână cu el cel puţin un an de zile, pentru că se plictisea foarte, foarte tare.
Bineînţeles că cei doi au fost serviţi cu cele mai gustoase mâncăruri şi cele mai alese vinuri. Micuţul căţel nu a fost nici el uitat. A primit o porţie uriaşă de hrană, care ar fi săturat trei dulăi!
Torito era foarte fericit! Astfel că el i-a spus lui Mohitoma:
– Este minunat acest loc! Ar fi grozav să rămânem aici cel puţin câteva săptămâni şi să ne bucurăm de găzduirea ce ni se oferă.
– Nu, nu! I-a răspuns prinţul. Mâine dimineaţă vom porni din nou la drum. Acest palat este un loc al ispitelor şi văd bine că tu nu li te poţi împotrivi la fel de uşor ca primejdiilor de-afară.
Servitorul n-a mai spus nimic, astfel că a doua zi dimineaţă au pornit din nou la drum, împreună cu micul căţel, care era foarte fericit şi mergea în faţa lor. După ce au mers mai mult timp, au dat peste un tărâm pustiu, unde nu există nicio casă, niciun arbore, nici măcar un fir de iarbă, Dar ei nu s-au speriat şi au continuat să urmeze căţelul.
În fata lor, la un moment dat a apărut un bătrân ce tremura din tot trupul. Era dus de spate, îmbrăcat în haine zdrenţăroase şi avea barbă albă, lungă până la pământ.
– Ce mă bucur că mai văd şi eu suflare de om! Le-a spus moşneagul de cum i-a văzut.
– Dar ce faci aici, moşule, prin aceste ţinuturi atât de aprige? L-a întrebat Mohitoma.
– Păi fiule, când am călcat pe-aici aveam doar douăzeci de ani şi eram pe-atunci un tânăr frumos şi voinic. Nimeni nu mai călcase până atunci acest pământ uitat de timp.
– Dar de ce ai venit până aici? L-a întrebat şi Torito.
– În căutarea Crizantemei de Aur, i-a răspuns moşneagul. Blestemată să fie!
Cei doi, prinţ şi servitor, s-au privit. Apoi Mohitoma a rostit:
– Şi noi am venit în căutarea Crizantemei de Aur.
– Fugiţi! Fugiţi cât vă ţin picioarele! A strigat bătrânul zdrenţăros. Altfel veţi ajunge ca mine şi tot nu veţi găsi nimic!
Dar ei nu l-au ascultat. Călăuziţi de căţelul alb şi pufos, au pornit mai departe prin pustiu. Aşa că… au mers tot înainte şi au dat peste ţinuturi şi mai aprige. Timp de câteva zile au umblat, sfâşiaţi de foame şi de sete, pentru că niciunde în jurul lor nu exista nimic altceva decât pământ sterp.
După ce-au mai mers un timp, deodată Mohitoma a strigat:
– Crizantema de Aur! Uite-o, e acolo, în fundul prăpastiei!
Şi fără să mai stea pe gânduri, a început să coboare, fără să se teamă că s-ar putea prăbuşi în hău şi să moară zdrobit de stânci. La fel de curajoşi, Torito şi căţelul l-au urmat imediat.
Când au ajuns cu bine în fundul prăpastiei, au văzut de-aproape minunată Crizantema de Aur. Dar… s-au oprit speriaţi, atunci când au dat cu ochii de vietăţile înspăimântătoare ce păzeau frumoasa floare. Acolo erau lei şi tigri fioroşi, şerpi veninoşi şi urşi cu colţi uriaşi.
Însă… când aceştia i-au zărit pe Torito şi căţelul alb, s-au dat la o parte şi i-au permis lui Mohitoma să rupă Crizantema de Aur. În acel moment, toate suferinţele lor au luat sfârşit!
Pornind pe drum mai departe, au întâlnit în cale ţinuturi îmbelşugate, pline cu de-ale gurii şi apă. Astfel ei au ajuns cu bine la casa frumoasei Floare de Piersică, iar prinţul a cerut-o de soţie, după ce i-a dăruit Crizantema de Aur. Fata a acceptat şi… au trăit fericiţi până la sfârşitul zilelor lor.
Sursa: Peregrinul: Sfârşit de călătorie/ATTYA.- Bucureşti: Herald, 2011, pp. 277-281.
P.S.”Ne plac poveştile pentru că de cele mai multe ori limbajul lor simplu ne ajută să înţelegem mai bine.” – spunea scriitoarea in romanul său.