Era odată un mare violonist pe nume: PAGANINI. Unii spuneau că el era foarte ciudat. Alţii, că era supranatural. Notele magice pe care le scotea vioara sa aveau un sunet diferit, de aceea nimeni nu voia să piardă şansa de a vedea spectacolele sale.
Într-o seară, loja unui auditoriu ticsit de admiratori era pregătită pentru a-l primi. Orchestra intră şi a fost aplaudată. Dirijorul a fost, şi el, ovaţionat. Mai mult, când apăru figura lui Paganini, triumfând, publicul deliră. Doimi şi note întregi, treizecidoimi şi şaizecipătrimi, şeisprezecimi şi semişeisprezecimi păreau să aibă aripi şi să zboare la atingerea degetelor sale încântătoare.
Paganini aşeză vioara sa la umăr şi ceea ce se auzea era indescriptibil.
Deodată, un sunet straniu întrerupse amuzamentul de la parter.Una din corzile vioarei lui Paganini se rupse. Dirijorul se opri. Dar Paganini nu se opri.Uitându-se la partitura sa, continua să scoată sunete frumoase dintr-o vioară cu probleme.
Orchestra se opri. Publicul se opri. Înainte ca publicul să se însenineze, un alt sunet perturbator distrase atenţia spectatorilor. Dirijorul şi orchestra, exaltaţi, începură să cânte. Se rupse o altă coardă a vioarei lui Paganini. Dirijorul se opri din nou. Orchestra se opri şi ea. Dar Paganini nu se opri.
Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, el uită dificultăţile şi înaintă scoţând sunete dintre cele mai imposibile. Dirijorul şi orchestra, impresionaţi, se întoarseră la cântat. Dar publicul nu-şi putea imagina ceea ce avea să se întâmple. Toţi spectatorii, uluiţi, exclamau: OHHH!
Se rupse o a treia coardă a vioarei lui Paganini. Dirijorul se blocă. Orchestra se opri.
Respiraţia spectatorilor se tăie. Însă Paganini continuă. Scoase toate sunetele de la unica coardă care rămase din vioara sa distrusă, ca şi cum ar fi fost un contorsionist muzical. Nicio notă muzicală nu a fost uitată. Dirijorul se încurajă. Orchestra se motivă.
Publicul trecu de la linişte la euforie, de la inerţie la delir. Paganini ajunse la glorie.
Numele său străbate timpul. Nu este tocmai un violonist genial.Este simbolul profesionistului care continuă să meargă înainte în ciuda imposibilului.
Nu ştiu ce tip de probleme ai acum. Poate fi o problemă personală, familială,profesională…, nu ştiu. Dar un lucru ştiu: Nu totul e pierdut. Mereu există o coardă.
Cântând la ea, exersezi talentele tale. Cântând la ea, vei vibra.
Morala istorioarei
Învaţă să accepţi că viaţa îţi va lăsa mereu o ultimă coardă. Când vei fi descurajat, să nu renunţi niciodată. Atunci va exista în tine coarda perseverenţei inteligente: “de a încerca încă o dată”, de a mai face un pas cu un nou entuziasm.
Trezeşte-l pe Paganini care se află în tine şi avansează pentru a învinge.
Victoria este arta de a continua.
Când totul pare că se prăbuşeşte, dă-ţi o şansă şi continuă mai departe.
Atinge coarda motivaţiei şi scoate sunete, rezultate pozitive. Înainte, însă, întreabă-te:
Cine-l motivează pe motivator? Adică: Cine motivează creierul tău, care pune în funcţiune mâna, care cântă la vioară? Nu te frustra, nu te descuraja! Aminteşte-ţi: acum mai este o coardă: Coarda învăţării din nou pentru a gândi şi genera soluţii.
Niciodată nu ţi se vor rupe în viaţă toate corzile. Dacă rezultatele sunt rele, atunci este şansa ta de a cânta la ultima coardă, aceea a imaginaţiei care reinventează viitorul cu o înnoire continuă. Este mereu coarda uitată care îţi va da cel mai bun rezultat.
Însă dacă, din întâmplare, vei fi la fundul prăpastiei, aceasta va fi şansa ta de a atinge cea mai bună coardă din univers: ÎNCREDEREA ÎN TINE.
Sursa: http://seductiatrupului.ro/povestiri…-cu-talc/paganini-si-o-pilda-pe-masura-lui.html
Mda oarecum are dreptate povestea dar nu toti suntem nascuti sa fim speciali si poate ca atunci cand se rupe o coarda nu mai stim ce sa facem,si eu eram asa cu e PAGANINI dar nu cred ca rezist foarte mult prea munte amagiri si drea multe esecuri,am si eu o singura coarda dar de mult cant la ea de mult dar mi-e frica ca se va rupe si asta odata.Ori cum este o poveste din care omul poate invata ceva daca citeste atent.Mersy